Firea-mi şi salvarea

Doamne!
Şi totu-mi stă în loc.

În mine-i tot ce mândru stă,
Întins, şi frânge şi-nfăşoară
Priboi de fier ce înconjoară
În mine beznă şi nimic…

În mine-i firea de curvie,
Întoarce bine-n rău spre negru
Priboi de fier pe dinăuntru
În mine, răzvrătire vie.

În mine-acest ritm de păcat
Scântei de praf îl ţin aprins doar
Prin focuri stinse ce orbesc, iar
Mâncare de-ntuneric lat.

În mine şi în noi acestea,
Dar peste stih şi timp şi fire
Perdeaua ruptă, fericire
În min’ а crede îmi lumină..

Doamne!
Şi timpu-mi e învins.

Ochi deasupra vieţii

Mi-e frig şi fruntea mi-e de fier
Şi frica-mi-ntunecă zarea.
Şi ceru-i parcă oţelit.
Dar astea-s gânduri de învins!

Cei ce văd dulce şi-n abis
Trudesc orbit şi-n vise mor
Şi nu văd binele de rău.
Deşarte amăgiri nutresc.

Iar cei ce-ocară doar răcnesc
Trudesc-năcrit şi-n ceţuri mor
Şi nu văd binele de rău.
Şi se-ndoiesc de adevăr.

Cald sunt şi-nvăţ cum să văd
Ca nebun am tot gonit
Foc de râvnă-mi dă avânt
Străpuns şi nu tăiat privesc.

Focuri

Gheaţă ninsă pe dinafară, cioburi
Sun-a sticlă aburită-n foc – străin.
Îmi încord sfărâmele…înc-o sforţare
Sunt îndoit şi rupt de vina-mi mare.

Păcat e să te rupi-ntins în ceţuri
Punctat de răni, legat la ochi de cioburi
Nu voiesc a ceda l-aceste rele simţuri
De şapte ori frânt să fiu chiar.

Foc învinge-ntinsele calote de simţuri.
Sună acorduri nesfârşite şi înflăcărate – Sfânt
Apărat, cunosc şi simt şi văd şi aud.
Înving fără încetare, împuternicit de Sus.

Suflu-n vinele-mi

Vinele-mi pulsează.
Sufletu-mi strânge grămadă simţiri –
Aer de lumină sau otravă de păcat.

Muzica-mi se schimbă.
Ritmuri nepămîntene sau –
Corzi de lumină?

Eu doresc, doresc mult
Trupu-a-mi curăţi –
Iertarea-i doar prin sânge!

Sângele luminii!
Inima-mi bate iubită, –
Iubesc, şi eu, şi răsuflu.

Nori albi – fericire

Nu-mi iubesc negrele fisuri din luncă,  
Ce revars-afară vioaie dansuri                                                          
Şi viaţa-mi e-n sincopă…

Nori strălucitori de simţuri albe                                                                                     Strălucesc crescând, valuri înalte                        
Regenerări fotosintetice!

Şi entropia-mi scade…
Fericire.

Clasicism şi Romantism cu G. Călinescu

După ce am căutat şi dezbătut clasicul şi clasicismul acum câteva posturi, şi am comparat doctrina şi aspiraţiile lui cu cele ale creştinismului, în scop apologetic, voi încerca să fac acelaşi lucru cu romantismul, treptat, având în vedere că e aparent mult mai „zvăpăiat” decât clasicismul, şi are părţi iar, aparent contradictorii – lucru normal, având în vedere natura extremistă a romantismului. Nu pot garanta succesul acestei încercări – but, hey it’s worth a try! . Voi începe prin a cita în acest post pe G.Călinescu, în aceeaşi din aceeaşi carte – Clasicism, Baroc, Romantism de G.Călinescu, Matei Călinescu, Adrian Marino, Tudor Vianu, Editura Dacia, Cluj 1971, unde a atins într-un fel excelent după părerea mea, diferenţa dintre aceste 2 curente….chestii (că nu le putem limita doar la nişte simple curente).

” Nu există în realitate un fenomen artistic pur, clasic ori romantic. Racine e şi clasic şi romantic. Clasicismul elin e şi clasic, şi romantic. Romantismul modern e şi romantic, e şi clasic, şi nu e vorba de vreun amestec material de teme, influenţe tradiţii căci nu ne punem pe teren istoric, ci de impurităţi structurale.

Clasicism-Romantism sânt două tipuri ideale, inexistente practic în stare genuină, reperabile numai la analiza în retortă ”

Buuuun…aflu (aflăm?) ce am ştiut deja, sau nu am ştiut dar ni se pare logic. Clasicul şi romantismul reprezintă nişte modele teoretice, intangibile. Cineva care ar vrea să le urmeze ca filosofie de viaţă, ar ajunge la o mare dezamăgire, văzând că sunt nişte modele incomplete, şubrede, întrepătrunse, cu graniţe foarte slabe, atât la stânga, cât şi la dreapta (presupunând că ştim care e stânga şi care e dreapta).

Să vedem modelul teoretic a unui om clasic/romantic:

”  Individul clasic este utopia unui om perfect sănătos trupeşte şi sufleteşte, „normal” (slujind drept normă altora), deci „canonic „.

Individul romantic este utopia unui om complet „anormal” (înţelege excepţional), dezechilibrat şi bolnav, adică cu sensibilitatea şi intelectul exacerbate la maxim, rezumând toate aspectele spirituale de la brută la geniu. Expresiile trebuiesc luate într-un sens cu totul literar, evitându-se confuzia cu patologia medicală. ”

Avem punctul de start. Textul de mai sus se explică pe sine însuşi. Continuăm:

<< Din punct de vedere sanitar, eroul clasic e „sănătos” cu o sănătate însă de tipul gladiator care presupune o insuficienţă a antenelor nervoase.

Romanticul, se ştie, este maladiv, infirm, tuberculos, nebun, orb, lepros (cităm suferinţele „clasice” ale romanticului) atribuindu-i-se utopic o complexitate senzorială şi sufletească mai mare decât aceşti bolnavi o au în realitate.

Trupeşte, eroul clasic e „mai mare”, fără expresie clară, adâncă, de o oarecare asprime lapidară. Clasicismul a cultivat îndeosebi arta statuară, unde se eviă din motive tehnice ridiculul dimensiunilor reale. Eroul clsic este în acelaşi timp un semizeu ori un rege cu ascendenţă divină (Achille) încât iluzia de „mai mare” este canonică, inerentă formulei dignităţii umane, caracteristică clasicismului. [..]

Eroul romantic e cocoşat, orb, şchiop, etc. sau în fine niciodată „normal” frumos, ci de o frumuseţe stranie, de o delicateţă maladivă. [..]

Sub raportul vârstei, clasicul are o unică vârstă incertă, de tânăr perfect dezvoltat ( vârsta lui Achille). Romanticul e foarte tînăr (13-14 ani femeia) sau foarte bătrân.

Trei sânt profesiile clasicului: rege, păstor, vânător sau, mai bine ziss, una singură, de rege care păstoreşte şi vînează (războiul e implicat).

Sânt clare acum motivele de ordin speculativ pentru care istoria confirmă preferinţa în romantism pentru profesiile următoare: proletar, călugăr, student, militar, puşcăriaş, marinar, nobil, doctor , savant, femeie uşoară, bufon, călău, vrăjitoare etc. [..]

[..], clasicul e un om ca toţi oamenii (canonici, normativi, nu reali), romanticul e un monstru în toate: un monstru de frumuseţe sau de urâţenie, de bunătate ori de răutate, ori de toate acestea amestecate. [..]

Clasicul are o percepţie de sine ştearsă, e obiectiv, mod de a spune că nu se distinge de categoria lui ideală, romanticul are un stentiment de sine acut subiectiv, de unde orgoliul.

Clasicul tratează o unică sau unice teme, doar uşor variate. Romanticul caută ineditul.

Clasicul „imită” modelele. Romanticul „intentează”.

Clasicul aplică „reguli”, e „preceptistic. Romanticul e independent, revoluţionar. [..]

Clasicul cultivă stările clare, logice; Romanticul, stările de noapte, ilogice. >>

Pg. 11-18, passim.

Cred că e destul 🙂

Clasicismul este opus romantismului, şi reprezintă, din punctul de vedere al excentricităţii, ideologic, 2 poli, dar în interiorul romantismului există iar poli, din punct de vedere estetic. Sper să mă (ne ajute) citatele acestea, împreună cu încă o doză de „field work” să reperăm pilonii filosofici, ideologici ai romantismului, şi să încercăm să-i „izolăm” cât mai pur, avându-l aici comparat cu clasicul, să nu-i lăsăm să se întrepătrundă în mintea noastră cu idei clasice.

Aplatizarea orizontului uman şi Dumnezeu

Matei 24, versetele 38-39 ” În adevăr, cum era în zilele dinainte de potop, când mâncau şi beau, se însurau şi se măritau, până în ziua când a intrat Noe în corabie, şi n-au ştiut nimic, până când a venit potopul şi i-a luat pe toţi, tot aşa va fi şi la venirea Fiului omului”

Până nu de mult am trecut cu vederea versetul acesta, crezând că înţeleg ce vreau să zică. Dar recent, am observat un lucru: „mâncau, beau, se însurau, şi se măritau” nu arată nimic imoral, special, demn de luat în considerare ca semne ale degradării umane. Toţi oamenii mănâncă,beau, se însoară şi se mărită. Sunt lucruri pe care le facem de la începutul istoriei şi o să le tot facem până la sfârşitul ei. Da’ staţi oleacă fraţilor (în Hristos, români, sau…după Adam, sau o combinaţie între acestea) nu asta fac şi dobitoacele? Chiar aşa rău am ajuns mare parte din oameni încât singurele lucruri care ne compun viaţa şi trăirile sunt … comune cu ale animalelor, ba mai mult, suprapuse cu ele? . Câtă lipsă de intelect, creativitate, profunzime trebuie să fi avut oamenii ăştia încât să fie pomenite doar activităţile biologice (vegetative ? ) ?

Problema stă în omitere. Oamenii din timpul lui Noe ajunseseră atât de plaţi, încât nu mai puteau să privească în sus. Acelaşi lucru se întâmplă şi în zilele noastre – la nivel general. Şi una  din problemele cele mai mari nu e că creştinismul a ajuns atât de rar – ci că nimeni nu mai caută nici un adevăr. Creştinismul niciodată nu a murit, ci întotdeauna s-a păstrat o rămăşiţă de oameni care L-au căutat şi găsit pe Dumnezeu.  Oamenii nu îşi mai formează proprii sisteme de gândire pe care să le clădească pe baza unei argumentări consecvente – evident sisteme cu fisuri, căci creştinismul e singurul sistem coerent, consecvent, cu sens pentru fiinţa umană, orice altceva e deşertăciune şi goană după vânt (Eclesiastul 1:17-18), dar un om INTERESAT de ADEVĂR va ceda în cele din urmă în faţa lui Hristos. Un ateu inteligent, cum a fost C.S.Lewis, spre exemplu, va ceda în faţa argumentelor infailibile ale creştinismului. Un ateu pasiv se va încrusta în argumente circulare. La fel cu orice altă ideologie.

Mintea umană nu e suficient de încăpătoare pentru slava lui Dumnezeu, şi de aceea Îl putem cunoaşte doar într-atât încât ni s-a revelat, dar omul care nu mai poate să digere nici cea mai mică fărâmă de cunoaştere despre Divin, despre relaţia transcedentală om-Dumnezeu, e un specimen demn de milă, aşa cum au fost cei din vremea lui Moise.

Doamne, ai milă de noi, şi dă-ne minţi deschise şi inimi sincere! Ajută-ne să acceptăm nevoia fundamentală de transformare a minţii şi inimii şi Îţi mulţumim pentru răbdarea Ta! Amin!

Minte de copil

Am văzut mintea unui copil ce fircăleşte.

În deplinătatea neştiinţei vidului de cunoaştere

Când încă nevinovate saltă-n spirale

În adieri uşoare ce ascund în prelungire,

Tăinuite-n zidul neştiinţei, smerenie!

Vise de viaţă sfântă, dragostea primă…

Ordine, exigenţă, echilibru – Clasic,Clasicism şi Creştinism

Clasicismul unul din primele curente artistice din istoria omenirii. Nu ne vom ocupa de clasicism ca şi curent, datorită nuanţării lui, ci de bază, de esenţă, de clasic, ideea de clasic şi specificul ei pe care s-a dezvoltat clasicismul.

În primul rând, etimologia: „Clasic” este derivat din latină „classicus” care este un adjectiv format de la substantivul „classis” (clasă, subîmpărţire). În limba latină, îi desemna pe cetăţenii aparţinând primei clase sociale.

„Ideea de clasic presupune deci, încă de la bun început, conformitatea faţă de cele mai rafinate exigenţe ale gustului unui anumit public, ales şi restrâns, prin excelenţă aristocratic ” (G.Călinescu,Tudor Vianu,Adrian Marino, M. Călinescu – Clasicism,Baroc,Romantism, Cluj 1971, pg 24) .

„Un clasic este în toate privinţele un exemplu de puritate” (pg 25)

Folosesc citate din critica literară, având în vedere faptul că literatura, ca artă, reprezintă cu fidelitate fiecare mare curent.

Clasicul este o ideologie post-umanistă. Dacă umanismul a promovat moralitatea şi intelectul, clasicul este un rezultat direct a intervenţiei umanismului în istorie. Aşa cum reiese din citatele de mai sus, clasicul a căutat idealuri nobile. Uitându-se în spate, în istorie, omul a văzut că oarecum omenirea a căzut şi apelează la vechile modele greco-romane. De asemenea clasicul manifestă o atracţie faţă de tot ceea ce e permanent, spre transcendent, tangibil, evident prin moralitate, intelect, eroism. Aşa se explică tipul eroilor clasici – cu o geometrie psihologică simetrică, ordonată, fără extreme, fiind întotdeauna exemplare de sânge nobil, regal, personaje predispuse parcă la acte mari, care să schimbe lumea şi să o lege de etern. Această ordine asociază clasicului o stabilitate intelectuală deosebită – omenirea era în căutare de certitudini clare, de invariante, de modele, tipare, dupa „lumina” umanistă. Goethe declară: ” Eu numesc clasic tot ce e sănătos „( notat de Johann Peter Eckermann, partea a 2-a, joi , 2 aprilie 1829). Din acest citat se observă atitudinea clasicilor faţă de ceea ce promovau ei.

Tot ce am prezentat până acum sună nobil şi frumos, dar clasicul nu e creştin. Oricât de moral, demn, intelectual sună clasicul, el nu a îndeplinit nevoia omului după perfecţiune, moralitate, sănătate mintală şi spirituală.

Adrian Marino stabileşte în aceeaşi carte citată mai sus o definiţie a clasicului, prezentându-l din 5 puncte de vedere, ca 5 entităţi intelectuale/spirituale: Clasicul este o categorie spirituală, un stil, o doctrină estetică, o structură estetico-literară, toate proiectate pe un fundal istoric (pg 96, passim).

Ne ocupăm de aspectul spiritual al clasicismului, din moment ce dintre material, intelectual şi spiritual, spiritualul este cel mai profund, şi din el decurg atât stilul, cât şi doctrina estetică ş.a.m.d, iar fundalul istoric a fost prezentat ca idee la început. Aspecte spirituale clasice:

„Predilecţia pentru aspectele universale şi permanente ale existenţei”

„Tendinţa de abolire şi transcendere a istoriei”

„Clasicul constituie, oriunde şi oricând în timp şi spaţiu reperul fix, stabil, termenul esenţial de referinţă”

Având date aspectele spirituale specifice clasicului, care nu au atinse niciodata ” Predilecţia pentru „, ” Tendinţa „, să ne uităm la ce are de oferit Dumnezeu credinciosului autentic.

În primul rând, tendinţa clasicilor de a vedea totul printr-un filtru al eternităţii este un lucru oferit omului mântuit. După ce a fost salvat din păcat, omul nu se mai uită la această lume prin filtrul egoist şi mediocru al firii pământeşti, ci se uită prin credinţă la lumea aceasta din perspectiva lui Dumnezeu, înţelege scopurile, felul de a lucra a lui Dumnezeu – nu neapărat la nivel intelectual, ci la un nivel superior raţiunii. Tendinţa clasicului spre aşa ceva nu e rea, dar felul în care e abordată o face să fie ineficientă, imposibil de aplicat – Isus este singura cale omul nu se poate ridica singur, demnă doar de studiat ca fenomen istorico-artistico-cultural.

În al doilea rând, tendinţa pentru transcenderea istoriei. Probabil că clasicii au încercat să privească istoria ca pe un fenomen divin, şi să facă diferite asociaţii în acest fel. Dumnezeu oferă credinciosului perspectiva asupra istoriei şi discernământul să vadă voia adevărată şi mâna lui Dumnezeu în istorie – Romani 1:20-21 ” În adevăr, însuşirile nevăzute ale Lui, puterea Lui veşnică şi dumnezeirea Lui, se văd lămurit, dela facerea lumii, când te uiţi cu băgare de seamă la ele în lucrurile făcute de El „. Cuvântul lui Dumnezeu a fost, este şi va fi singurul fel în care cineva va ajunge la o perspectivă sănătoasă asupra lumii – prin schimbarea vieţii, prin credinţă Efeseni 2:8-9 ” Căci prin har aţi fost mântuiţi, prin credinţă. Şi aceasta nu vine dela voi; ci este darul lui Dumnezeu. Nu prin fapte, ca să nu se laude nimeni „.

Al treilea citat. Cum poate să fie ceva care nu a fost atins niciodată, nişte idealuri rămase la nivelul de dorinţe stabil, de referinţă? Când nimeni nu a atins vreodată aşteptările aduse de clasic – cum poate declara cineva că este un punct de referinţă? (spiritual vorbind). Isus este Adevărul. Într-o lume a ideologiilor, a ciudăţeniilor, a relativismului, creştinul autentic îşi ştie scopul, poziţia, şi are o bază puternică în Isus care nu este dată de o îndoctrinare agresivă, sau convingeri intelectuale fundamentaliste, ci de lucrarea Duhul Sfânt a lui Dumnezeu – siguranţa mântuirii, şi credinţa – Evrei 11:1″Şi credinţa este o încredere neclintită în lucrurile nădăjduite, o puternică încredinţare despre lucrurile care nu se văd „. Pentru omul care trăieşte în neştiinţa lui Dumnezeu – nu la nivel intelectual, unde 90+% din români care declară că ştiu de Dumnezeu – ci la nivel spiritual, creştinismul îi pare, sau îi poate părea foarte uşor , nimic altceva decât o altă mişcare religioasă, de o mai mare amploare. Nicăieri în istorie nu a mai existat ceva care să schimbe radical viaţa omului, să îl poată întoarce din pragul sinuciderii, să schimbe o viaţă imorală şi lipsită de scrupule – Cuvântul lui Dumnezeu, Dumnezeu, Isus Hristos a fost şi va fi singura soluţie pentru împlinirea unor nevoi ca moralitatea, transcendenţa, ordinea, pacea , şi în ultimă trăirea alături de Dumnezeu în veşnicie, care se pot obţine doar prin pocăinţă şi credinţă în jertfa lui Isus.

Creştinismul si curentele artistice

De când s-a despărţit omul de Dumnezeu prin păcat, el a încercat atât în mod conştient, cât şi în mod inconştient sa îşi ridice condiţia intelectuala şi spirituală prin arta – literatura, muzica ş.a.m.d. Dorinţa de frumos şi bine este în om datorită lui Dumnezeu. Astfel, omul a luat ceea ce a putut găsi mai nobil, sau mai măreţ – din punctul lui de vedere, asta e o variabilă care a luat diferite valori de-a lungul cursului istoriei – şi a redat în artă, idealizând, sau chiar idolatrizând anumite valori. Dar, prin artă, omul nu s-a putut niciodată împlini cu adevărat – împlinirea în artă era un stadiu absolut, o utopie, din a cărei speranţă artistul îşi trăia(eşte) viaţa. Dovadă stau mulţimea curentelor artistice şi succesiunea lor prin contradicţie, împotrivire. Dacă ar fi fost un curent artistic care să umple golul spiritual din om, acela ar fi fost ultimul. Fără îndoială, artiştii, geniile, au fost oameni superiori intelectual, care au văzut lucrurile cu totul altfel decât masele, şi arta exprimă foarte bine anumite trăiri umane, dar ei nu s-au împlinit.

Fiecare mare curent artistic (îndeosebi literar, pe literatură pun accentul) , la baza lui ideologic-estetică (care îşi are rădăcinile în spiritual) exprimă o năzuinţă, sete, necesitate transcedentală profundă a omului la care are răspuns Dumnezeu. Omul mântuit, creştinul autentic a găsit împlinirea la aceste nevoi profunde. Nu declar că creştinismul este o medie între curentele artistice, ci doar că Dumnezeu oferă creştinului ceea ce a căutat în mod inconştient şi încă caută chiar, arta. (implicit toate variaţiunile ei, cum ar fi variantele ei moderne, unele din ele sub-umane).

Greşeala umanismului

Umanismul este predat în şcoli ca fiind o ideologie de importanţă imensă în istoria omenirii, fiind ceea ce a trezit omul la realitate, ceea ce i-a antrenat gândirea spre starea lui socială şi morală, determinându-l să se ridice, totul culminând cu renaşterea. Cu alte cuvinte, ceva perfect benefic pentru om. Totuşi, umanismul are erori grave care au avut un rol în generarea haosului postmodernist de azi. Tratez umanismul atât ca pe o ideologie, cât şi ca pe un curent artistic (îndeosebi literar).

Definiţia. Umanismul este o poziţie filosofică, o ideologie, un fel de a gândi care pune omul în centrul a orice. Umanismul vizează ridicarea stării intelectuale şi morale a omului prin propriile lui forţe.

În primul rând, este o contradicţie logică şi spirituală în umanism. El susţine moralitatea, tangibilă prin propriile forţări ale omului şi nimic mai mult. Moralitatea nu are nici un sens, nu are nici o bază, este relativă în cel mai grav sens al cuvântului fără existenţa lui Dumnezeu. Fără raportarea la un set de valori impuse de Dumnezeu, moralitatea nu are nici un reper. Citez din 2 Timotei 3:5 „Având doar o formă de evlavie dar tăgăduindu-i puterea”. Umanismul susţine că moralitatea e un lucru bun, dar neagă originea ei primară – binele este de la Dumnezeu. În ceea ce priveşte cunoaşterea, omul nu poate cunoaşte mai mult decât i-a dat Dumnezeu, deci atingerea unei cunoştinţe absolute este imposibilă prin propriile forţe.

O altă greşeală a umanismului, implicată de negarea divinităţii, în mod evident este poziţia centrală a omului în orice. Biblia declară în Ieremia 17:5 ” Aşa vorbeşte Domnul: blestemat să fie omul care se încrede în om, care se sprijineşte pe un muritor şi îşi abate inima de la Domnul”. Omul are o natură decăzută şi este imposibil pentru el să se ridice singur – este ca şi cum ai încerca să te ridici dintr-o groapă trăgându-te de păr. Omul este într-un sistem închis, supus entropiei, degradării continue, şi încrezându-se în el se încrede în ceva ce va muri.

Succesul umanismului, şi binele care l-a făcut (într-adevăr, umanismul a avut şi un efect pozitiv) nu s-a datorat principiilor care ţin de puterea omului, ci de promovarea moralităţii (la început) . Literatura umanistă a avut un efect moralizator. În acest sens, includ iluminismul ca pe o urmare logică a umanismului, şi astfel, însuşindu-i greşelile.

Cusurul sistemului s-a dovedit – apariţia ateismului, şi în zilele noastre a relativismului moral pe care îl trăim. Contradicţia umanistă – dorinţa de a căuta moralitatea şi binele în contrast cu negarea divinităţii care a impiedicat acest proces stă ca dovadă clară a existenţei lui Dumnezeu. Mândria, greşeala umanistă a adus şi aduce oameni la cădere. Orice dorinţă interioară după bine în om este de origine divină.