Titireticul

Octombrie 15, 2010

Prima oră de tineret din anul acesta – 13.10.10

Filed under: Credinţa, viaţa de credinţă — titirez @ 9:03 pm

Au început la biserica baptistă Sion (Oradea) orele de tineret, în mod oficial, în marţea acestei săptămâni.

Voi schiţa foarte (foarte) succint câteva din ideile pe care le-am notat (sau mi le amintesc acum) din studiu:

Tema serii: Credinţa. Texte principale:

Sursa textelor.

Genesa 6:8-13

8Dar Noe a căpătat milă înaintea Domnului.
9Iată care sunt urmaşii lui Noe. Noe era un om neprihănit şi fără pată între cei din vremea lui: Noe umbla cu Dumnezeu.
10Noe a născut trei fii: Sem, Ham şi Iafet.
11Pământul era stricat înaintea lui Dumnezeu, pământul era plin de silnicie.
12Dumnezeu S-a uitat spre pământ, şi iată că pământul era stricat; căci orice făptură îşi stricase calea pe pământ.
13Atunci Dumnezeu a zis lui Noe: „Sfârşitul oricărei făpturi este hotărât înaintea Mea, fiindcă au umplut pământul de silnicie; iată, am să-i nimicesc împreună cu pământul.

Evrei 11:7

7Prin credinţă Noe, când a fost înştiinţat de Dumnezeu despre lucruri care încă nu se vedeau, şi, plin de o teamă sfântă, a făcut un chivot ca să-şi scape casa; prin ea, el a osândit lumea, şi a ajuns moştenitor al neprihănirii care se capătă prin credinţă.

–––––

Cum a crezut Noe? A fost înştiinţat de Dumnezeu. Romani 10:17

17Astfel, credinţa vine în urma auzirii; iar auzirea vine prin Cuvântul lui Hristos.

Neprihănirea este prima calitate a credinciosului. Un alt cuvânt potrivit pentru această calitate este „sfinţenia”. A fi neprihănit (sfânt) înseamnă a fi justificat, îndreptăţit înaintea lui Dumnezeu.

Omul vede prin credinţă scopul lui Dumnezeu, şi ce a pregătit El.

Noe a umblat cu Dumnezeu. Noe L-a cunoscut pe Dumnezeu. Noe L-a auzit şi L-a ascultat pe Dumnezeu.

Cum ascultăm glasul Duhului Sfânt? Umblând lângă Scriptură. Galateni 5:16, 25.

16Zic dar: umblaţi cârmuiţi de Duhul, şi nu împliniţi poftele firii pământeşti.

25Dacă trăim prin Duhul, să şi umblăm prin Duhul.

Noe era în lume, dar nu ca lumea.

Omul firesc crede ce vede. Omul duhovnicesc crede ce zice Dumnezeu.

Amin.

Martie 9, 2009

Firea-mi şi salvarea

Filed under: Sforţări intelectualiceşti — titirez @ 9:50 pm

Doamne!
Şi totu-mi stă în loc.

În mine-i tot ce mândru stă,
Întins, şi frânge şi-nfăşoară
Priboi de fier ce înconjoară
În mine beznă şi nimic…

În mine-i firea de curvie,
Întoarce bine-n rău spre negru
Priboi de fier pe dinăuntru
În mine, răzvrătire vie.

În mine-acest ritm de păcat
Scântei de praf îl ţin aprins doar
Prin focuri stinse ce orbesc, iar
Mâncare de-ntuneric lat.

În mine şi în noi acestea,
Dar peste stih şi timp şi fire
Perdeaua ruptă, fericire
În min’ а crede îmi lumină..

Doamne!
Şi timpu-mi e învins.

Noiembrie 21, 2008

Ochi deasupra vieţii

Filed under: Sforţări intelectualiceşti — titirez @ 10:23 pm
Tags: , , , , , ,

Mi-e frig şi fruntea mi-e de fier
Şi frica-mi-ntunecă zarea.
Şi ceru-i parcă oţelit.
Dar astea-s gânduri de învins!

Cei ce văd dulce şi-n abis
Trudesc orbit şi-n vise mor
Şi nu văd binele de rău.
Deşarte amăgiri nutresc.

Iar cei ce-ocară doar răcnesc
Trudesc-năcrit şi-n ceţuri mor
Şi nu văd binele de rău.
Şi se-ndoiesc de adevăr.

Cald sunt şi-nvăţ cum să văd
Ca nebun am tot gonit
Foc de râvnă-mi dă avânt
Străpuns şi nu tăiat privesc.

Noiembrie 18, 2008

Focuri

Filed under: Sforţări intelectualiceşti — titirez @ 4:01 pm
Tags: , , , , , , ,

Gheaţă ninsă pe dinafară, cioburi
Sun-a sticlă aburită-n foc – străin.
Îmi încord sfărâmele…înc-o sforţare
Sunt îndoit şi rupt de vina-mi mare.

Păcat e să te rupi-ntins în ceţuri
Punctat de răni, legat la ochi de cioburi
Nu voiesc a ceda l-aceste rele simţuri
De şapte ori frânt să fiu chiar.

Foc învinge-ntinsele calote de simţuri.
Sună acorduri nesfârşite şi înflăcărate – Sfânt
Apărat, cunosc şi simt şi văd şi aud.
Înving fără încetare, împuternicit de Sus.

Octombrie 21, 2008

Suflu-n vinele-mi

Filed under: Sforţări intelectualiceşti — titirez @ 8:11 pm
Tags: , , , , , , , , ,

Vinele-mi pulsează.
Sufletu-mi strânge grămadă simţiri –
Aer de lumină sau otravă de păcat.

Muzica-mi se schimbă.
Ritmuri nepămîntene sau –
Corzi de lumină?

Eu doresc, doresc mult
Trupu-a-mi curăţi –
Iertarea-i doar prin sânge!

Sângele luminii!
Inima-mi bate iubită, –
Iubesc, şi eu, şi răsuflu.

Octombrie 6, 2008

Nori albi – fericire

Filed under: Sforţări intelectualiceşti — titirez @ 9:32 pm
Tags: , , , , ,

Nu-mi iubesc negrele fisuri din luncă,  
Ce revars-afară vioaie dansuri                                                          
Şi viaţa-mi e-n sincopă…

Nori strălucitori de simţuri albe                                                                                     Strălucesc crescând, valuri înalte                        
Regenerări fotosintetice!

Şi entropia-mi scade…
Fericire.

August 29, 2008

Clasicism şi Romantism cu G. Călinescu

După ce am căutat şi dezbătut clasicul şi clasicismul acum câteva posturi, şi am comparat doctrina şi aspiraţiile lui cu cele ale creştinismului, în scop apologetic, voi încerca să fac acelaşi lucru cu romantismul, treptat, având în vedere că e aparent mult mai „zvăpăiat” decât clasicismul, şi are părţi iar, aparent contradictorii – lucru normal, având în vedere natura extremistă a romantismului. Nu pot garanta succesul acestei încercări – but, hey it’s worth a try! . Voi începe prin a cita în acest post pe G.Călinescu, în aceeaşi din aceeaşi carte – Clasicism, Baroc, Romantism de G.Călinescu, Matei Călinescu, Adrian Marino, Tudor Vianu, Editura Dacia, Cluj 1971, unde a atins într-un fel excelent după părerea mea, diferenţa dintre aceste 2 curente….chestii (că nu le putem limita doar la nişte simple curente).

” Nu există în realitate un fenomen artistic pur, clasic ori romantic. Racine e şi clasic şi romantic. Clasicismul elin e şi clasic, şi romantic. Romantismul modern e şi romantic, e şi clasic, şi nu e vorba de vreun amestec material de teme, influenţe tradiţii căci nu ne punem pe teren istoric, ci de impurităţi structurale.

Clasicism-Romantism sânt două tipuri ideale, inexistente practic în stare genuină, reperabile numai la analiza în retortă ”

Buuuun…aflu (aflăm?) ce am ştiut deja, sau nu am ştiut dar ni se pare logic. Clasicul şi romantismul reprezintă nişte modele teoretice, intangibile. Cineva care ar vrea să le urmeze ca filosofie de viaţă, ar ajunge la o mare dezamăgire, văzând că sunt nişte modele incomplete, şubrede, întrepătrunse, cu graniţe foarte slabe, atât la stânga, cât şi la dreapta (presupunând că ştim care e stânga şi care e dreapta).

Să vedem modelul teoretic a unui om clasic/romantic:

”  Individul clasic este utopia unui om perfect sănătos trupeşte şi sufleteşte, „normal” (slujind drept normă altora), deci „canonic „.

Individul romantic este utopia unui om complet „anormal” (înţelege excepţional), dezechilibrat şi bolnav, adică cu sensibilitatea şi intelectul exacerbate la maxim, rezumând toate aspectele spirituale de la brută la geniu. Expresiile trebuiesc luate într-un sens cu totul literar, evitându-se confuzia cu patologia medicală. ”

Avem punctul de start. Textul de mai sus se explică pe sine însuşi. Continuăm:

<< Din punct de vedere sanitar, eroul clasic e „sănătos” cu o sănătate însă de tipul gladiator care presupune o insuficienţă a antenelor nervoase.

Romanticul, se ştie, este maladiv, infirm, tuberculos, nebun, orb, lepros (cităm suferinţele „clasice” ale romanticului) atribuindu-i-se utopic o complexitate senzorială şi sufletească mai mare decât aceşti bolnavi o au în realitate.

Trupeşte, eroul clasic e „mai mare”, fără expresie clară, adâncă, de o oarecare asprime lapidară. Clasicismul a cultivat îndeosebi arta statuară, unde se eviă din motive tehnice ridiculul dimensiunilor reale. Eroul clsic este în acelaşi timp un semizeu ori un rege cu ascendenţă divină (Achille) încât iluzia de „mai mare” este canonică, inerentă formulei dignităţii umane, caracteristică clasicismului. [..]

Eroul romantic e cocoşat, orb, şchiop, etc. sau în fine niciodată „normal” frumos, ci de o frumuseţe stranie, de o delicateţă maladivă. [..]

Sub raportul vârstei, clasicul are o unică vârstă incertă, de tânăr perfect dezvoltat ( vârsta lui Achille). Romanticul e foarte tînăr (13-14 ani femeia) sau foarte bătrân.

Trei sânt profesiile clasicului: rege, păstor, vânător sau, mai bine ziss, una singură, de rege care păstoreşte şi vînează (războiul e implicat).

Sânt clare acum motivele de ordin speculativ pentru care istoria confirmă preferinţa în romantism pentru profesiile următoare: proletar, călugăr, student, militar, puşcăriaş, marinar, nobil, doctor , savant, femeie uşoară, bufon, călău, vrăjitoare etc. [..]

[..], clasicul e un om ca toţi oamenii (canonici, normativi, nu reali), romanticul e un monstru în toate: un monstru de frumuseţe sau de urâţenie, de bunătate ori de răutate, ori de toate acestea amestecate. [..]

Clasicul are o percepţie de sine ştearsă, e obiectiv, mod de a spune că nu se distinge de categoria lui ideală, romanticul are un stentiment de sine acut subiectiv, de unde orgoliul.

Clasicul tratează o unică sau unice teme, doar uşor variate. Romanticul caută ineditul.

Clasicul „imită” modelele. Romanticul „intentează”.

Clasicul aplică „reguli”, e „preceptistic. Romanticul e independent, revoluţionar. [..]

Clasicul cultivă stările clare, logice; Romanticul, stările de noapte, ilogice. >>

Pg. 11-18, passim.

Cred că e destul 🙂

Clasicismul este opus romantismului, şi reprezintă, din punctul de vedere al excentricităţii, ideologic, 2 poli, dar în interiorul romantismului există iar poli, din punct de vedere estetic. Sper să mă (ne ajute) citatele acestea, împreună cu încă o doză de „field work” să reperăm pilonii filosofici, ideologici ai romantismului, şi să încercăm să-i „izolăm” cât mai pur, avându-l aici comparat cu clasicul, să nu-i lăsăm să se întrepătrundă în mintea noastră cu idei clasice.

August 26, 2008

Aplatizarea orizontului uman şi Dumnezeu

Matei 24, versetele 38-39 ” În adevăr, cum era în zilele dinainte de potop, când mâncau şi beau, se însurau şi se măritau, până în ziua când a intrat Noe în corabie, şi n-au ştiut nimic, până când a venit potopul şi i-a luat pe toţi, tot aşa va fi şi la venirea Fiului omului”

Până nu de mult am trecut cu vederea versetul acesta, crezând că înţeleg ce vreau să zică. Dar recent, am observat un lucru: „mâncau, beau, se însurau, şi se măritau” nu arată nimic imoral, special, demn de luat în considerare ca semne ale degradării umane. Toţi oamenii mănâncă,beau, se însoară şi se mărită. Sunt lucruri pe care le facem de la începutul istoriei şi o să le tot facem până la sfârşitul ei. Da’ staţi oleacă fraţilor (în Hristos, români, sau…după Adam, sau o combinaţie între acestea) nu asta fac şi dobitoacele? Chiar aşa rău am ajuns mare parte din oameni încât singurele lucruri care ne compun viaţa şi trăirile sunt … comune cu ale animalelor, ba mai mult, suprapuse cu ele? . Câtă lipsă de intelect, creativitate, profunzime trebuie să fi avut oamenii ăştia încât să fie pomenite doar activităţile biologice (vegetative ? ) ?

Problema stă în omitere. Oamenii din timpul lui Noe ajunseseră atât de plaţi, încât nu mai puteau să privească în sus. Acelaşi lucru se întâmplă şi în zilele noastre – la nivel general. Şi una  din problemele cele mai mari nu e că creştinismul a ajuns atât de rar – ci că nimeni nu mai caută nici un adevăr. Creştinismul niciodată nu a murit, ci întotdeauna s-a păstrat o rămăşiţă de oameni care L-au căutat şi găsit pe Dumnezeu.  Oamenii nu îşi mai formează proprii sisteme de gândire pe care să le clădească pe baza unei argumentări consecvente – evident sisteme cu fisuri, căci creştinismul e singurul sistem coerent, consecvent, cu sens pentru fiinţa umană, orice altceva e deşertăciune şi goană după vânt (Eclesiastul 1:17-18), dar un om INTERESAT de ADEVĂR va ceda în cele din urmă în faţa lui Hristos. Un ateu inteligent, cum a fost C.S.Lewis, spre exemplu, va ceda în faţa argumentelor infailibile ale creştinismului. Un ateu pasiv se va încrusta în argumente circulare. La fel cu orice altă ideologie.

Mintea umană nu e suficient de încăpătoare pentru slava lui Dumnezeu, şi de aceea Îl putem cunoaşte doar într-atât încât ni s-a revelat, dar omul care nu mai poate să digere nici cea mai mică fărâmă de cunoaştere despre Divin, despre relaţia transcedentală om-Dumnezeu, e un specimen demn de milă, aşa cum au fost cei din vremea lui Moise.

Doamne, ai milă de noi, şi dă-ne minţi deschise şi inimi sincere! Ajută-ne să acceptăm nevoia fundamentală de transformare a minţii şi inimii şi Îţi mulţumim pentru răbdarea Ta! Amin!

August 25, 2008

Circumstanţe de minte încuietoare şi autosugestia

Filed under: De povestit — titirez @ 8:17 pm
Tags: , , , , , ,

Ce putere are omul de a se autoînşela! Câtă lipsă de luciditate spirituală şi intelectuală poate să locuiască în om, lipsă care în circumstanţele potrivite îl pot face să creadă cele mai mari minciuni!

” People will believe a big lie sooner than a little one ” – Adolf Hitler

Dar acum nu vorbesc de minciuni mari, mă folosesc de introducere pentru a sublinia şi faptul că noi oamenii, în lipsa lucidităţii suntem foarte uşor manipulabili, şi în absenţa certitudinilor clare, în absenţa unui set de principii clar şi infailibil, mai devreme sau mai târziu, într-un fel sau altul,  primul lucru de care se agaţă omul e părerea, „trend-ul” mulţimii, mai ales când minciuna e spusă cu atât de multă seriozitate nu s-ar putea gândi că e minciună. Omul nu mai are puterea să judece în nebuloasa de veridic şi fantastic, în care lucrurile veridice îi sunt suport pentru a „înghiţi întreaga găluşcă „, fără a mai ţine cont de cealaltă. Ceea ce vă prezint e un experiment, făcut de fratele şi prietenul meu, Academicianul Nae într-o tabără creştină de tineri, în care am fost amândoi, el ca unul din lideri.

Experimentul a fost făcut undeva la 1 dimineaţa, liderii ne lăsaseră seara aceea să stăm mai mult. Conul Nae mă cheamă, şi îmi spune ” Titus, ştii cât sunt 18 volţi? Cam cât 2 muşcături de ţânţar” . Primul lucru la care mă gândesc e amperajul, lucru de care îl întreb, dar nu îmi răspunde (oricum întrebarea mea nu avea sens – amperajul depinde de rezistenţă, şi în acest caz, de cea a corpului uman) . Despre ce era vorba? Un gard de (reţea de sârmă?) împrejmuia tabăra, şi Nae spunea că e electrificat. Greşeala lui a fost că mi-a arătat unul din parii (scuzaţi-mă dacă folosesc greşit pluralul) gardului şi a spus că de la stânga încolo e electrificat, şi că de la dreapta nu e (deşi nu era ruptură în reţeaua de sârmă), astfel că nu am crezut „faza” , şi Nae mi-a zis să nu spun celorlalţi . Era din punct de vedere fizic imposibil, dar Nae îşi adunase deja destui adepţi în jurul lui – pe cei care credeau îi împingea în gard (cu sau fără voia lor, mulţi cu voia), şi aici se producea a doua departajare: cei mai mulţi vedeau că nu era adevărat, şi se alăturau lui Nae, ca să mai aducă şi pe alţii, dar foarte puţini chiar aveau impresia că au fost electrocutaţi. Principal e faptul că, înainte să încerce, majoritatea au crezut într-adevăr că gardul e electrificat, fără să îşi pună, de exemplu întrebarea că de ce la 5 metri de ei e un cal legat cu un lanţ de metal care nu păţeşte nimic.

Avem aici 3 nivele ale autosugestiei/manipulării:

1. Cei care au crezut că gardul e electrificat înainte să încerce.

2. Cei care, în momentul în care au fost împinşi spre gard şi-au simulat cu câţiva centrimetri înainte senzaţia de electrocutare (cum au putut), şi apoi şi-au dat seama că e fals.

3. Cei care, cu îndârjire, împotriva tuturor dovezilor au crezut până la capăt că au fost electrocutaţi, că muşchii li s-au încordat, că ţesuturile li s-au prăjit şi că au suferit cine-ştie-ce.

Pentru a instaura un regim totalitar, o mare minciună, e nevoie doar de prima categorie, în care au intrat aproape toţi.

Unul din cei mai „sprinteni” (care şi-a dat seama şi din start că nu e electrificat), a făcut pe nebunul, s-a mânjit cu negru pe mâini şi a spus că e carbonizat, a simulat spasme şi debilism…şi mă tem că a fost crezut, având în vedere că ceata se lărgea. Eu nu mai puteam de râs (disperare?). Nae s-a retras la puţin timp după ce fenomenul a început să se autosusţină, prin cei care după experienţă şi-au dat seama de fals, şi au încercat să îi aducă şi pe alţii. Eu m-am dus să-i povestesc de cei 2 subiecţi care încă credeau că au fost electrocutaţi şi care pot să povestească în amănunţime ce li s-a întâmplat. (probabil au fost mai mulţi, de ei ştiu doar)

Doamne, ai milă de mintea noastră slabă şi ajută-ne să judecăm între bine şi rău, fals şi adevărat. Credinţa, cunoaşterea lui Dumnezeu aduce după sine înţelepciune.

Siteul lui Nae: http://academianae.wordpress.com – dumnealui a scris sau va scrie, cum consideră, despre acest experiment mai în profunzime, şi mai cu deamănuntul, el fiind fost autorul lui.

Ianuarie 26, 2008

Blocurile noastre

Filed under: Chestiuni sociale — titirez @ 10:13 pm
Tags: , , , ,

Avem Patrimoniu naţional, aur, monede, tablouri, cloşca cu puii de aur, deosebit sunt importante pentru istoria şi individualitatea noastră culturală, şi întotdeauna vor arăta ceva despre noi . Dar, fraţi români, dacă ne uităm în jurul nostru, în orice oraş am fi, vedem, blocuri! Ele arată cine suntem! (acum, în vremea noastră)

Şi avem un stil fain de blocuri. Toate culorile între maro şi galben ocru spălăcit. Moştenire de la blocul politic din est în care ne-am mutat amus ceva timp (care cică o picat! bine-ar fi!) – blocurile aceste’ de beton (sau cine ştie…ele’s oricum baza materială!) , un bloc istoric (care, din nefericire nu s-a dărâmat în 90′ , bine ni l-au făcut, solid ) , bloculeţe sociale – întovărăşiţi, fost-întovărăşiţi, neoîntovărăşiţi, ne-întovărăşiţi, de toate, nu poţi trage o linie clară, asta-i moştenirea de la blocul politic – spirituală, naţională, afectivă, materială.

Sunt patrimoniu naţional-social – încă, – (alea de beton), deoarece începem să ne schimbăm -dacă ne schimbăm, ele nu vor mai însemna pentru noi mai mult decât amintirea a ceea ce a fost cândva .Începem de la blocurile de beton, le punem termopane, mai dăm jos un perete de rezistenţă, lărgim balconul, camera mare, poate chiar le unim, băgăm un polistiren, mai dăm cu un dispersit, construim un ANL sau ceva bloc mai şmecher , neh, tot români traumatizaţi suntem, mult ne-a ţine să schimbăm de tot blocul! (deocamdata schimbăm doar scara blocului, şi urmează blocul politic – intrăm în UE…ueeee şi începe o nouă epocă pentru noi !Un nou bloc în istorie! Şi, noi bloculeţe sociale. Monstruoşi paralelipipezi! Sunt la fel de răi amândoi, şi cel din vest şi cel din est.

Soarta ţării noastre este decisă de blocul unde locuim…blocul în care locuim ne împarte istoria (în blocuri istorice), ne împarte şi schimbă societatea (în bloculeţe sociale), şi, concomitent cu acestea apar lucrurile pe care putem pune mâna – blocurile astea de beton.

Infrastructura asta estică o să rămână pentru muuultă vreme (istoric,naţional,afectiv,spiritual etc) , în inimile noastre de români, şi chiar când o să o schimbăm, o să o schimbăm pentru un mormânt văruit şi parfumat, infrastructura vestică! O să ajungă românul să facă ce a vrut să facă atunci când era în vechiu’ bloc, ăla estic: să mănânce, să se distreze şi să…..cam atât. Totuşi ne lăsăm târâţi de iluzia că paralelipipedul vestic, scund şi dolofan, îndopat cu o „libertate” toxică va fi mai bun ca paralelipipedul în curs de dărâmare din est, slăbuţ şi mai mare de înălţime.

Ne înşelăm. Va fi cel puţin la fel de rău, doar că vom fi îndopaţi şi stupefiaţi cu bani, ajungând ca un animal bolnav şi gras, gata de tăiat. Mai bine rămânem în stradă decât într-unul din blocurile astea două…

Domnul să ne ierte dacă ne-am pus nădejdea în UE vreunul din noi, că ne va merge mai bine.Şi, extinzând ideea, să ne ierte dacă ne-am pus nădejdea în orice, sau oricine altceva în afară de El.

Decembrie 24, 2007

De Crăciun

Filed under: Credinţa, viaţa de credinţă — titirez @ 7:33 pm

Nu vă urez un Crăciun fericit. Încă.

În schimb, doresc ca toţi să adoptăm o atitudine corectă faţă de Crăciun. Să ne bucurăm căci Isus s-a născut şi că ne poate ierta tot păcatul nostru. Sau să ne întristăm şi să plângem dacă nu am trăit la înălţimea chemării Lui. În final, să ne pocăim. Asta-mi e dorinţa pentru noi toţi.

Să fiţi fericiţi alături de Isus. Şi nu doar de Crăciun. Să fie condiţia noastră permanentă. Doamne cercetează-ne. Amin.

Decembrie 20, 2007

Minte de copil

Filed under: Sforţări intelectualiceşti — titirez @ 10:40 pm
Tags:

Am văzut mintea unui copil ce fircăleşte.

În deplinătatea neştiinţei vidului de cunoaştere

Când încă nevinovate saltă-n spirale

În adieri uşoare ce ascund în prelungire,

Tăinuite-n zidul neştiinţei, smerenie!

Vise de viaţă sfântă, dragostea primă…

Decembrie 18, 2007

Ordine, exigenţă, echilibru – Clasic,Clasicism şi Creştinism

Filed under: Sforţări intelectualiceşti — titirez @ 5:38 pm
Tags: , , ,

Clasicismul unul din primele curente artistice din istoria omenirii. Nu ne vom ocupa de clasicism ca şi curent, datorită nuanţării lui, ci de bază, de esenţă, de clasic, ideea de clasic şi specificul ei pe care s-a dezvoltat clasicismul.

În primul rând, etimologia: „Clasic” este derivat din latină „classicus” care este un adjectiv format de la substantivul „classis” (clasă, subîmpărţire). În limba latină, îi desemna pe cetăţenii aparţinând primei clase sociale.

„Ideea de clasic presupune deci, încă de la bun început, conformitatea faţă de cele mai rafinate exigenţe ale gustului unui anumit public, ales şi restrâns, prin excelenţă aristocratic ” (G.Călinescu,Tudor Vianu,Adrian Marino, M. Călinescu – Clasicism,Baroc,Romantism, Cluj 1971, pg 24) .

„Un clasic este în toate privinţele un exemplu de puritate” (pg 25)

Folosesc citate din critica literară, având în vedere faptul că literatura, ca artă, reprezintă cu fidelitate fiecare mare curent.

Clasicul este o ideologie post-umanistă. Dacă umanismul a promovat moralitatea şi intelectul, clasicul este un rezultat direct a intervenţiei umanismului în istorie. Aşa cum reiese din citatele de mai sus, clasicul a căutat idealuri nobile. Uitându-se în spate, în istorie, omul a văzut că oarecum omenirea a căzut şi apelează la vechile modele greco-romane. De asemenea clasicul manifestă o atracţie faţă de tot ceea ce e permanent, spre transcendent, tangibil, evident prin moralitate, intelect, eroism. Aşa se explică tipul eroilor clasici – cu o geometrie psihologică simetrică, ordonată, fără extreme, fiind întotdeauna exemplare de sânge nobil, regal, personaje predispuse parcă la acte mari, care să schimbe lumea şi să o lege de etern. Această ordine asociază clasicului o stabilitate intelectuală deosebită – omenirea era în căutare de certitudini clare, de invariante, de modele, tipare, dupa „lumina” umanistă. Goethe declară: ” Eu numesc clasic tot ce e sănătos „( notat de Johann Peter Eckermann, partea a 2-a, joi , 2 aprilie 1829). Din acest citat se observă atitudinea clasicilor faţă de ceea ce promovau ei.

Tot ce am prezentat până acum sună nobil şi frumos, dar clasicul nu e creştin. Oricât de moral, demn, intelectual sună clasicul, el nu a îndeplinit nevoia omului după perfecţiune, moralitate, sănătate mintală şi spirituală.

Adrian Marino stabileşte în aceeaşi carte citată mai sus o definiţie a clasicului, prezentându-l din 5 puncte de vedere, ca 5 entităţi intelectuale/spirituale: Clasicul este o categorie spirituală, un stil, o doctrină estetică, o structură estetico-literară, toate proiectate pe un fundal istoric (pg 96, passim).

Ne ocupăm de aspectul spiritual al clasicismului, din moment ce dintre material, intelectual şi spiritual, spiritualul este cel mai profund, şi din el decurg atât stilul, cât şi doctrina estetică ş.a.m.d, iar fundalul istoric a fost prezentat ca idee la început. Aspecte spirituale clasice:

„Predilecţia pentru aspectele universale şi permanente ale existenţei”

„Tendinţa de abolire şi transcendere a istoriei”

„Clasicul constituie, oriunde şi oricând în timp şi spaţiu reperul fix, stabil, termenul esenţial de referinţă”

Având date aspectele spirituale specifice clasicului, care nu au atinse niciodata ” Predilecţia pentru „, ” Tendinţa „, să ne uităm la ce are de oferit Dumnezeu credinciosului autentic.

În primul rând, tendinţa clasicilor de a vedea totul printr-un filtru al eternităţii este un lucru oferit omului mântuit. După ce a fost salvat din păcat, omul nu se mai uită la această lume prin filtrul egoist şi mediocru al firii pământeşti, ci se uită prin credinţă la lumea aceasta din perspectiva lui Dumnezeu, înţelege scopurile, felul de a lucra a lui Dumnezeu – nu neapărat la nivel intelectual, ci la un nivel superior raţiunii. Tendinţa clasicului spre aşa ceva nu e rea, dar felul în care e abordată o face să fie ineficientă, imposibil de aplicat – Isus este singura cale omul nu se poate ridica singur, demnă doar de studiat ca fenomen istorico-artistico-cultural.

În al doilea rând, tendinţa pentru transcenderea istoriei. Probabil că clasicii au încercat să privească istoria ca pe un fenomen divin, şi să facă diferite asociaţii în acest fel. Dumnezeu oferă credinciosului perspectiva asupra istoriei şi discernământul să vadă voia adevărată şi mâna lui Dumnezeu în istorie – Romani 1:20-21 ” În adevăr, însuşirile nevăzute ale Lui, puterea Lui veşnică şi dumnezeirea Lui, se văd lămurit, dela facerea lumii, când te uiţi cu băgare de seamă la ele în lucrurile făcute de El „. Cuvântul lui Dumnezeu a fost, este şi va fi singurul fel în care cineva va ajunge la o perspectivă sănătoasă asupra lumii – prin schimbarea vieţii, prin credinţă Efeseni 2:8-9 ” Căci prin har aţi fost mântuiţi, prin credinţă. Şi aceasta nu vine dela voi; ci este darul lui Dumnezeu. Nu prin fapte, ca să nu se laude nimeni „.

Al treilea citat. Cum poate să fie ceva care nu a fost atins niciodată, nişte idealuri rămase la nivelul de dorinţe stabil, de referinţă? Când nimeni nu a atins vreodată aşteptările aduse de clasic – cum poate declara cineva că este un punct de referinţă? (spiritual vorbind). Isus este Adevărul. Într-o lume a ideologiilor, a ciudăţeniilor, a relativismului, creştinul autentic îşi ştie scopul, poziţia, şi are o bază puternică în Isus care nu este dată de o îndoctrinare agresivă, sau convingeri intelectuale fundamentaliste, ci de lucrarea Duhul Sfânt a lui Dumnezeu – siguranţa mântuirii, şi credinţa – Evrei 11:1″Şi credinţa este o încredere neclintită în lucrurile nădăjduite, o puternică încredinţare despre lucrurile care nu se văd „. Pentru omul care trăieşte în neştiinţa lui Dumnezeu – nu la nivel intelectual, unde 90+% din români care declară că ştiu de Dumnezeu – ci la nivel spiritual, creştinismul îi pare, sau îi poate părea foarte uşor , nimic altceva decât o altă mişcare religioasă, de o mai mare amploare. Nicăieri în istorie nu a mai existat ceva care să schimbe radical viaţa omului, să îl poată întoarce din pragul sinuciderii, să schimbe o viaţă imorală şi lipsită de scrupule – Cuvântul lui Dumnezeu, Dumnezeu, Isus Hristos a fost şi va fi singura soluţie pentru împlinirea unor nevoi ca moralitatea, transcendenţa, ordinea, pacea , şi în ultimă trăirea alături de Dumnezeu în veşnicie, care se pot obţine doar prin pocăinţă şi credinţă în jertfa lui Isus.

Decembrie 17, 2007

Creştinismul si curentele artistice

Filed under: Sforţări intelectualiceşti — titirez @ 2:49 pm
Tags: ,

De când s-a despărţit omul de Dumnezeu prin păcat, el a încercat atât în mod conştient, cât şi în mod inconştient sa îşi ridice condiţia intelectuala şi spirituală prin arta – literatura, muzica ş.a.m.d. Dorinţa de frumos şi bine este în om datorită lui Dumnezeu. Astfel, omul a luat ceea ce a putut găsi mai nobil, sau mai măreţ – din punctul lui de vedere, asta e o variabilă care a luat diferite valori de-a lungul cursului istoriei – şi a redat în artă, idealizând, sau chiar idolatrizând anumite valori. Dar, prin artă, omul nu s-a putut niciodată împlini cu adevărat – împlinirea în artă era un stadiu absolut, o utopie, din a cărei speranţă artistul îşi trăia(eşte) viaţa. Dovadă stau mulţimea curentelor artistice şi succesiunea lor prin contradicţie, împotrivire. Dacă ar fi fost un curent artistic care să umple golul spiritual din om, acela ar fi fost ultimul. Fără îndoială, artiştii, geniile, au fost oameni superiori intelectual, care au văzut lucrurile cu totul altfel decât masele, şi arta exprimă foarte bine anumite trăiri umane, dar ei nu s-au împlinit.

Fiecare mare curent artistic (îndeosebi literar, pe literatură pun accentul) , la baza lui ideologic-estetică (care îşi are rădăcinile în spiritual) exprimă o năzuinţă, sete, necesitate transcedentală profundă a omului la care are răspuns Dumnezeu. Omul mântuit, creştinul autentic a găsit împlinirea la aceste nevoi profunde. Nu declar că creştinismul este o medie între curentele artistice, ci doar că Dumnezeu oferă creştinului ceea ce a căutat în mod inconştient şi încă caută chiar, arta. (implicit toate variaţiunile ei, cum ar fi variantele ei moderne, unele din ele sub-umane).

Decembrie 2, 2007

Greşeala umanismului

Filed under: Chestiuni sociale,Sforţări intelectualiceşti — titirez @ 10:50 am
Tags: , ,

Umanismul este predat în şcoli ca fiind o ideologie de importanţă imensă în istoria omenirii, fiind ceea ce a trezit omul la realitate, ceea ce i-a antrenat gândirea spre starea lui socială şi morală, determinându-l să se ridice, totul culminând cu renaşterea. Cu alte cuvinte, ceva perfect benefic pentru om. Totuşi, umanismul are erori grave care au avut un rol în generarea haosului postmodernist de azi. Tratez umanismul atât ca pe o ideologie, cât şi ca pe un curent artistic (îndeosebi literar).

Definiţia. Umanismul este o poziţie filosofică, o ideologie, un fel de a gândi care pune omul în centrul a orice. Umanismul vizează ridicarea stării intelectuale şi morale a omului prin propriile lui forţe.

În primul rând, este o contradicţie logică şi spirituală în umanism. El susţine moralitatea, tangibilă prin propriile forţări ale omului şi nimic mai mult. Moralitatea nu are nici un sens, nu are nici o bază, este relativă în cel mai grav sens al cuvântului fără existenţa lui Dumnezeu. Fără raportarea la un set de valori impuse de Dumnezeu, moralitatea nu are nici un reper. Citez din 2 Timotei 3:5 „Având doar o formă de evlavie dar tăgăduindu-i puterea”. Umanismul susţine că moralitatea e un lucru bun, dar neagă originea ei primară – binele este de la Dumnezeu. În ceea ce priveşte cunoaşterea, omul nu poate cunoaşte mai mult decât i-a dat Dumnezeu, deci atingerea unei cunoştinţe absolute este imposibilă prin propriile forţe.

O altă greşeală a umanismului, implicată de negarea divinităţii, în mod evident este poziţia centrală a omului în orice. Biblia declară în Ieremia 17:5 ” Aşa vorbeşte Domnul: blestemat să fie omul care se încrede în om, care se sprijineşte pe un muritor şi îşi abate inima de la Domnul”. Omul are o natură decăzută şi este imposibil pentru el să se ridice singur – este ca şi cum ai încerca să te ridici dintr-o groapă trăgându-te de păr. Omul este într-un sistem închis, supus entropiei, degradării continue, şi încrezându-se în el se încrede în ceva ce va muri.

Succesul umanismului, şi binele care l-a făcut (într-adevăr, umanismul a avut şi un efect pozitiv) nu s-a datorat principiilor care ţin de puterea omului, ci de promovarea moralităţii (la început) . Literatura umanistă a avut un efect moralizator. În acest sens, includ iluminismul ca pe o urmare logică a umanismului, şi astfel, însuşindu-i greşelile.

Cusurul sistemului s-a dovedit – apariţia ateismului, şi în zilele noastre a relativismului moral pe care îl trăim. Contradicţia umanistă – dorinţa de a căuta moralitatea şi binele în contrast cu negarea divinităţii care a impiedicat acest proces stă ca dovadă clară a existenţei lui Dumnezeu. Mândria, greşeala umanistă a adus şi aduce oameni la cădere. Orice dorinţă interioară după bine în om este de origine divină.

Pagina următoare »

Blog la WordPress.com.