Clasicism şi Romantism cu G.Călinescu

După ce am căutat şi dezbătut clasicul şi clasicismul acum câteva posturi, şi am comparat doctrina şi aspiraţiile lui cu cele ale creştinismului, în scop apologetic, voi încerca să fac acelaşi lucru cu romantismul, treptat, având în vedere că e aparent mult mai “zvăpăiat” decât clasicismul, şi are părţi iar, aparent contradictorii – lucru normal, având în vedere natura extremistă a romantismului. Nu pot garanta succesul acestei încercări – but, hey it’s worth a try! . Voi începe prin a cita în acest post pe G.Călinescu, în aceeaşi din aceeaşi carte – Clasicism, Baroc, Romantism de G.Călinescu, Matei Călinescu, Adrian Marino, Tudor Vianu, Editura Dacia, Cluj 1971, unde a atins într-un fel excelent după părerea mea, diferenţa dintre aceste 2 curente….chestii (că nu le putem limita doar la nişte simple curente).

” Nu există în realitate un fenomen artistic pur, clasic ori romantic. Racine e şi clasic şi romantic. Clasicismul elin e şi clasic, şi romantic. Romantismul modern e şi romantic, e şi clasic, şi nu e vorba de vreun amestec material de teme, influenţe tradiţii căci nu ne punem pe teren istoric, ci de impurităţi structurale.

Clasicism-Romantism sânt două tipuri ideale, inexistente practic în stare genuină, reperabile numai la analiza în retortă “

Buuuun…aflu (aflăm?) ce am ştiut deja, sau nu am ştiut dar ni se pare logic. Clasicul şi romantismul reprezintă nişte modele teoretice, intangibile. Cineva care ar vrea să le urmeze ca filosofie de viaţă, ar ajunge la o mare dezamăgire, văzând că sunt nişte modele incomplete, şubrede, întrepătrunse, cu graniţe foarte slabe, atât la stânga, cât şi la dreapta (presupunând că ştim care e stânga şi care e dreapta).

Să vedem modelul teoretic a unui om clasic/romantic:

”  Individul clasic este utopia unui om perfect sănătos trupeşte şi sufleteşte, “normal” (slujind drept normă altora), deci “canonic “.

Individul romantic este utopia unui om complet “anormal” (înţelege excepţional), dezechilibrat şi bolnav, adică cu sensibilitatea şi intelectul exacerbate la maxim, rezumând toate aspectele spirituale de la brută la geniu. Expresiile trebuiesc luate într-un sens cu totul literar, evitându-se confuzia cu patologia medicală. “

Avem punctul de start. Textul de mai sus se explică pe sine însuşi. Continuăm:

<< Din punct de vedere sanitar, eroul clasic e “sănătos” cu o sănătate însă de tipul gladiator care presupune o insuficienţă a antenelor nervoase.

Romanticul, se ştie, este maladiv, infirm, tuberculos, nebun, orb, lepros (cităm suferinţele “clasice” ale romanticului) atribuindu-i-se utopic o complexitate senzorială şi sufletească mai mare decât aceşti bolnavi o au în realitate.

Trupeşte, eroul clasic e “mai mare”, fără expresie clară, adâncă, de o oarecare asprime lapidară. Clasicismul a cultivat îndeosebi arta statuară, unde se eviă din motive tehnice ridiculul dimensiunilor reale. Eroul clsic este în acelaşi timp un semizeu ori un rege cu ascendenţă divină (Achille) încât iluzia de “mai mare” este canonică, inerentă formulei dignităţii umane, caracteristică clasicismului. [..]

Eroul romantic e cocoşat, orb, şchiop, etc. sau în fine niciodată “normal” frumos, ci de o frumuseţe stranie, de o delicateţă maladivă. [..]

Sub raportul vârstei, clasicul are o unică vârstă incertă, de tânăr perfect dezvoltat ( vârsta lui Achille). Romanticul e foarte tînăr (13-14 ani femeia) sau foarte bătrân.

Trei sânt profesiile clasicului: rege, păstor, vânător sau, mai bine ziss, una singură, de rege care păstoreşte şi vînează (războiul e implicat).

Sânt clare acum motivele de ordin speculativ pentru care istoria confirmă preferinţa în romantism pentru profesiile următoare: proletar, călugăr, student, militar, puşcăriaş, marinar, nobil, doctor , savant, femeie uşoară, bufon, călău, vrăjitoare etc. [..]

[..], clasicul e un om ca toţi oamenii (canonici, normativi, nu reali), romanticul e un monstru în toate: un monstru de frumuseţe sau de urâţenie, de bunătate ori de răutate, ori de toate acestea amestecate. [..]

Clasicul are o percepţie de sine ştearsă, e obiectiv, mod de a spune că nu se distinge de categoria lui ideală, romanticul are un stentiment de sine acut subiectiv, de unde orgoliul.

Clasicul tratează o unică sau unice teme, doar uşor variate. Romanticul caută ineditul.

Clasicul “imită” modelele. Romanticul “intentează”.

Clasicul aplică “reguli”, e “preceptistic. Romanticul e independent, revoluţionar. [..]

Clasicul cultivă stările clare, logice; Romanticul, stările de noapte, ilogice. >>

Pg. 11-18, passim.

Cred că e destul

Clasicismul este opus romantismului, şi reprezintă, din punctul de vedere al excentricităţii, ideologic, 2 poli, dar în interiorul romantismului există iar poli, din punct de vedere estetic. Sper să mă (ne ajute) citatele acestea, împreună cu încă o doză de “field work” să reperăm pilonii filosofici, ideologici ai romantismului, şi să încercăm să-i “izolăm” cât mai pur, avându-l aici comparat cu clasicul, să nu-i lăsăm să se întrepătrundă în mintea noastră cu idei clasice.

Aplatizarea orizontului uman şi Dumnezeu

Matei 24, versetele 38-39 ” În adevăr, cum era în zilele dinainte de potop, când mâncau şi beau, se însurau şi se măritau, până în ziua când a intrat Noe în corabie, şi n-au ştiut nimic, până când a venit potopul şi i-a luat pe toţi, tot aşa va fi şi la venirea Fiului omului”

Până nu de mult am trecut cu vederea versetul acesta, crezând că înţeleg ce vreau să zică. Dar recent, am observat un lucru: “mâncau, beau, se însurau, şi se măritau” nu arată nimic imoral, special, demn de luat în considerare ca semne ale degradării umane. Toţi oamenii mănâncă,beau, se însoară şi se mărită. Sunt lucruri pe care le facem de la începutul istoriei şi o să le tot facem până la sfârşitul ei. Da’ staţi oleacă fraţilor (în Hristos, români, sau…după Adam, sau o combinaţie între acestea) nu asta fac şi dobitoacele? Chiar aşa rău am ajuns mare parte din oameni încât singurele lucruri care ne compun viaţa şi trăirile sunt … comune cu ale animalelor, ba mai mult, suprapuse cu ele? . Câtă lipsă de intelect, creativitate, profunzime trebuie să fi avut oamenii ăştia încât să fie pomenite doar activităţile biologice (vegetative ? ) ?

Problema stă în omitere. Oamenii din timpul lui Noe ajunseseră atât de plaţi, încât nu mai puteau să privească în sus. Acelaşi lucru se întâmplă şi în zilele noastre – la nivel general. Şi una  din problemele cele mai mari nu e că creştinismul a ajuns atât de rar – ci că nimeni nu mai caută nici un adevăr. Creştinismul niciodată nu a murit, ci întotdeauna s-a păstrat o rămăşiţă de oameni care L-au căutat şi găsit pe Dumnezeu.  Oamenii nu îşi mai formează proprii sisteme de gândire pe care să le clădească pe baza unei argumentări consecvente – evident sisteme cu fisuri, căci creştinismul e singurul sistem coerent, consecvent, cu sens pentru fiinţa umană, orice altceva e deşertăciune şi goană după vânt (Eclesiastul 1:17-18), dar un om INTERESAT de ADEVĂR va ceda în cele din urmă în faţa lui Hristos. Un ateu inteligent, cum a fost C.S.Lewis, spre exemplu, va ceda în faţa argumentelor infailibile ale creştinismului. Un ateu pasiv se va încrusta în argumente circulare. La fel cu orice altă ideologie.

Mintea umană nu e suficient de încăpătoare pentru slava lui Dumnezeu, şi de aceea Îl putem cunoaşte doar într-atât încât ni s-a revelat, dar omul care nu mai poate să digere nici cea mai mică fărâmă de cunoaştere despre Divin, despre relaţia transcedentală om-Dumnezeu, e un specimen demn de milă, aşa cum au fost cei din vremea lui Moise.

Doamne, ai milă de noi, şi dă-ne minţi deschise şi inimi sincere! Ajută-ne să acceptăm nevoia fundamentală de transformare a minţii şi inimii şi Îţi mulţumim pentru răbdarea Ta! Amin!

Circumstanţe de minte încuietoare şi autosugestia

Ce putere are omul de a se autoînşela! Câtă lipsă de luciditate spirituală şi intelectuală poate să locuiască în om, lipsă care în circumstanţele potrivite îl pot face să creadă cele mai mari minciuni!

” People will believe a big lie sooner than a little one ” – Adolf Hitler

Dar acum nu vorbesc de minciuni mari, mă folosesc de introducere pentru a sublinia şi faptul că noi oamenii, în lipsa lucidităţii suntem foarte uşor manipulabili, şi în absenţa certitudinilor clare, în absenţa unui set de principii clar şi infailibil, mai devreme sau mai târziu, într-un fel sau altul,  primul lucru de care se agaţă omul e părerea, “trend-ul” mulţimii, mai ales când minciuna e spusă cu atât de multă seriozitate nu s-ar putea gândi că e minciună. Omul nu mai are puterea să judece în nebuloasa de veridic şi fantastic, în care lucrurile veridice îi sunt suport pentru a “înghiţi întreaga găluşcă “, fără a mai ţine cont de cealaltă. Ceea ce vă prezint e un experiment, făcut de fratele şi prietenul meu, Academicianul Nae într-o tabără creştină de tineri, în care am fost amândoi, el ca unul din lideri.

Experimentul a fost făcut undeva la 1 dimineaţa, liderii ne lăsaseră seara aceea să stăm mai mult. Conul Nae mă cheamă, şi îmi spune ” Titus, ştii cât sunt 18 volţi? Cam cât 2 muşcături de ţânţar” . Primul lucru la care mă gândesc e amperajul, lucru de care îl întreb, dar nu îmi răspunde (oricum întrebarea mea nu avea sens – amperajul depinde de rezistenţă, şi în acest caz, de cea a corpului uman) . Despre ce era vorba? Un gard de (reţea de sârmă?) împrejmuia tabăra, şi Nae spunea că e electrificat. Greşeala lui a fost că mi-a arătat unul din parii (scuzaţi-mă dacă folosesc greşit pluralul) gardului şi a spus că de la stânga încolo e electrificat, şi că de la dreapta nu e (deşi nu era ruptură în reţeaua de sârmă), astfel că nu am crezut “faza” , şi Nae mi-a zis să nu spun celorlalţi . Era din punct de vedere fizic imposibil, dar Nae îşi adunase deja destui adepţi în jurul lui – pe cei care credeau îi împingea în gard (cu sau fără voia lor, mulţi cu voia), şi aici se producea a doua departajare: cei mai mulţi vedeau că nu era adevărat, şi se alăturau lui Nae, ca să mai aducă şi pe alţii, dar foarte puţini chiar aveau impresia că au fost electrocutaţi. Principal e faptul că, înainte să încerce, majoritatea au crezut într-adevăr că gardul e electrificat, fără să îşi pună, de exemplu întrebarea că de ce la 5 metri de ei e un cal legat cu un lanţ de metal care nu păţeşte nimic.

Avem aici 3 nivele ale autosugestiei/manipulării:

1. Cei care au crezut că gardul e electrificat înainte să încerce.

2. Cei care, în momentul în care au fost împinşi spre gard şi-au simulat cu câţiva centrimetri înainte senzaţia de electrocutare (cum au putut), şi apoi şi-au dat seama că e fals.

3. Cei care, cu îndârjire, împotriva tuturor dovezilor au crezut până la capăt că au fost electrocutaţi, că muşchii li s-au încordat, că ţesuturile li s-au prăjit şi că au suferit cine-ştie-ce.

Pentru a instaura un regim totalitar, o mare minciună, e nevoie doar de prima categorie, în care au intrat aproape toţi.

Unul din cei mai “sprinteni” (care şi-a dat seama şi din start că nu e electrificat), a făcut pe nebunul, s-a mânjit cu negru pe mâini şi a spus că e carbonizat, a simulat spasme şi debilism…şi mă tem că a fost crezut, având în vedere că ceata se lărgea. Eu nu mai puteam de râs (disperare?). Nae s-a retras la puţin timp după ce fenomenul a început să se autosusţină, prin cei care după experienţă şi-au dat seama de fals, şi au încercat să îi aducă şi pe alţii. Eu m-am dus să-i povestesc de cei 2 subiecţi care încă credeau că au fost electrocutaţi şi care pot să povestească în amănunţime ce li s-a întâmplat. (probabil au fost mai mulţi, de ei ştiu doar)

Doamne, ai milă de mintea noastră slabă şi ajută-ne să judecăm între bine şi rău, fals şi adevărat. Credinţa, cunoaşterea lui Dumnezeu aduce după sine înţelepciune.

Siteul lui Nae: http://academianae.wordpress.com – dumnealui a scris sau va scrie, cum consideră, despre acest experiment mai în profunzime, şi mai cu deamănuntul, el fiind fost autorul lui.