De când s-a despărţit omul de Dumnezeu prin păcat, el a încercat atât în mod conştient, cât şi în mod inconştient sa îşi ridice condiţia intelectuala şi spirituală prin arta – literatura, muzica ş.a.m.d. Dorinţa de frumos şi bine este în om datorită lui Dumnezeu. Astfel, omul a luat ceea ce a putut găsi mai nobil, sau mai măreţ – din punctul lui de vedere, asta e o variabilă care a luat diferite valori de-a lungul cursului istoriei – şi a redat în artă, idealizând, sau chiar idolatrizând anumite valori. Dar, prin artă, omul nu s-a putut niciodată împlini cu adevărat – împlinirea în artă era un stadiu absolut, o utopie, din a cărei speranţă artistul îşi trăia(eşte) viaţa. Dovadă stau mulţimea curentelor artistice şi succesiunea lor prin contradicţie, împotrivire. Dacă ar fi fost un curent artistic care să umple golul spiritual din om, acela ar fi fost ultimul. Fără îndoială, artiştii, geniile, au fost oameni superiori intelectual, care au văzut lucrurile cu totul altfel decât masele, şi arta exprimă foarte bine anumite trăiri umane, dar ei nu s-au împlinit.
Fiecare mare curent artistic (îndeosebi literar, pe literatură pun accentul) , la baza lui ideologic-estetică (care îşi are rădăcinile în spiritual) exprimă o năzuinţă, sete, necesitate transcedentală profundă a omului la care are răspuns Dumnezeu. Omul mântuit, creştinul autentic a găsit împlinirea la aceste nevoi profunde. Nu declar că creştinismul este o medie între curentele artistice, ci doar că Dumnezeu oferă creştinului ceea ce a căutat în mod inconştient şi încă caută chiar, arta. (implicit toate variaţiunile ei, cum ar fi variantele ei moderne, unele din ele sub-umane).
