De Crăciun

Nu vă urez un Crăciun fericit. Încă.

În schimb, doresc ca toţi să adoptăm o atitudine corectă faţă de Crăciun. Să ne bucurăm căci Isus s-a născut şi că ne poate ierta tot păcatul nostru. Sau să ne întristăm şi să plângem dacă nu am trăit la înălţimea chemării Lui. În final, să ne pocăim. Asta-mi e dorinţa pentru noi toţi.

Să fiţi fericiţi alături de Isus. Şi nu doar de Crăciun. Să fie condiţia noastră permanentă. Doamne cercetează-ne. Amin.

Minte de copil

Am văzut mintea unui copil ce fircăleşte.

În deplinătatea neştiinţei vidului de cunoaştere

Când încă nevinovate saltă-n spirale

În adieri uşoare ce ascund în prelungire,

Tăinuite-n zidul neştiinţei, smerenie!

Vise de viaţă sfântă, dragostea primă…

Ordine, exigenţă, echilibru – Clasic,Clasicism şi Creştinism

Clasicismul unul din primele curente artistice din istoria omenirii. Nu ne vom ocupa de clasicism ca şi curent, datorită nuanţării lui, ci de bază, de esenţă, de clasic, ideea de clasic şi specificul ei pe care s-a dezvoltat clasicismul.

În primul rând, etimologia: “Clasic” este derivat din latină “classicus” care este un adjectiv format de la substantivul “classis” (clasă, subîmpărţire). În limba latină, îi desemna pe cetăţenii aparţinând primei clase sociale.

“Ideea de clasic presupune deci, încă de la bun început, conformitatea faţă de cele mai rafinate exigenţe ale gustului unui anumit public, ales şi restrâns, prin excelenţă aristocratic ” (G.Călinescu,Tudor Vianu,Adrian Marino, M. Călinescu – Clasicism,Baroc,Romantism, Cluj 1971, pg 24) .

“Un clasic este în toate privinţele un exemplu de puritate” (pg 25)

Folosesc citate din critica literară, având în vedere faptul că literatura, ca artă, reprezintă cu fidelitate fiecare mare curent.

Clasicul este o ideologie post-umanistă. Dacă umanismul a promovat moralitatea şi intelectul, clasicul este un rezultat direct a intervenţiei umanismului în istorie. Aşa cum reiese din citatele de mai sus, clasicul a căutat idealuri nobile. Uitându-se în spate, în istorie, omul a văzut că oarecum omenirea a căzut şi apelează la vechile modele greco-romane. De asemenea clasicul manifestă o atracţie faţă de tot ceea ce e permanent, spre transcendent, tangibil, evident prin moralitate, intelect, eroism. Aşa se explică tipul eroilor clasici – cu o geometrie psihologică simetrică, ordonată, fără extreme, fiind întotdeauna exemplare de sânge nobil, regal, personaje predispuse parcă la acte mari, care să schimbe lumea şi să o lege de etern. Această ordine asociază clasicului o stabilitate intelectuală deosebită – omenirea era în căutare de certitudini clare, de invariante, de modele, tipare, dupa “lumina” umanistă. Goethe declară: ” Eu numesc clasic tot ce e sănătos “( notat de Johann Peter Eckermann, partea a 2-a, joi , 2 aprilie 1829). Din acest citat se observă atitudinea clasicilor faţă de ceea ce promovau ei.

Tot ce am prezentat până acum sună nobil şi frumos, dar clasicul nu e creştin. Oricât de moral, demn, intelectual sună clasicul, el nu a îndeplinit nevoia omului după perfecţiune, moralitate, sănătate mintală şi spirituală.

Adrian Marino stabileşte în aceeaşi carte citată mai sus o definiţie a clasicului, prezentându-l din 5 puncte de vedere, ca 5 entităţi intelectuale/spirituale: Clasicul este o categorie spirituală, un stil, o doctrină estetică, o structură estetico-literară, toate proiectate pe un fundal istoric (pg 96, passim).

Ne ocupăm de aspectul spiritual al clasicismului, din moment ce dintre material, intelectual şi spiritual, spiritualul este cel mai profund, şi din el decurg atât stilul, cât şi doctrina estetică ş.a.m.d, iar fundalul istoric a fost prezentat ca idee la început. Aspecte spirituale clasice:

“Predilecţia pentru aspectele universale şi permanente ale existenţei”

“Tendinţa de abolire şi transcendere a istoriei”

“Clasicul constituie, oriunde şi oricând în timp şi spaţiu reperul fix, stabil, termenul esenţial de referinţă”

Având date aspectele spirituale specifice clasicului, care nu au atinse niciodata ” Predilecţia pentru “, ” Tendinţa “, să ne uităm la ce are de oferit Dumnezeu credinciosului autentic.

În primul rând, tendinţa clasicilor de a vedea totul printr-un filtru al eternităţii este un lucru oferit omului mântuit. După ce a fost salvat din păcat, omul nu se mai uită la această lume prin filtrul egoist şi mediocru al firii pământeşti, ci se uită prin credinţă la lumea aceasta din perspectiva lui Dumnezeu, înţelege scopurile, felul de a lucra a lui Dumnezeu – nu neapărat la nivel intelectual, ci la un nivel superior raţiunii. Tendinţa clasicului spre aşa ceva nu e rea, dar felul în care e abordată o face să fie ineficientă, imposibil de aplicat – Isus este singura cale omul nu se poate ridica singur, demnă doar de studiat ca fenomen istorico-artistico-cultural.

În al doilea rând, tendinţa pentru transcenderea istoriei. Probabil că clasicii au încercat să privească istoria ca pe un fenomen divin, şi să facă diferite asociaţii în acest fel. Dumnezeu oferă credinciosului perspectiva asupra istoriei şi discernământul să vadă voia adevărată şi mâna lui Dumnezeu în istorie – Romani 1:20-21 ” În adevăr, însuşirile nevăzute ale Lui, puterea Lui veşnică şi dumnezeirea Lui, se văd lămurit, dela facerea lumii, când te uiţi cu băgare de seamă la ele în lucrurile făcute de El “. Cuvântul lui Dumnezeu a fost, este şi va fi singurul fel în care cineva va ajunge la o perspectivă sănătoasă asupra lumii – prin schimbarea vieţii, prin credinţă Efeseni 2:8-9 ” Căci prin har aţi fost mântuiţi, prin credinţă. Şi aceasta nu vine dela voi; ci este darul lui Dumnezeu. Nu prin fapte, ca să nu se laude nimeni “.

Al treilea citat. Cum poate să fie ceva care nu a fost atins niciodată, nişte idealuri rămase la nivelul de dorinţe stabil, de referinţă? Când nimeni nu a atins vreodată aşteptările aduse de clasic – cum poate declara cineva că este un punct de referinţă? (spiritual vorbind). Isus este Adevărul. Într-o lume a ideologiilor, a ciudăţeniilor, a relativismului, creştinul autentic îşi ştie scopul, poziţia, şi are o bază puternică în Isus care nu este dată de o îndoctrinare agresivă, sau convingeri intelectuale fundamentaliste, ci de lucrarea Duhul Sfânt a lui Dumnezeu – siguranţa mântuirii, şi credinţa – Evrei 11:1″Şi credinţa este o încredere neclintită în lucrurile nădăjduite, o puternică încredinţare despre lucrurile care nu se văd “. Pentru omul care trăieşte în neştiinţa lui Dumnezeu – nu la nivel intelectual, unde 90+% din români care declară că ştiu de Dumnezeu – ci la nivel spiritual, creştinismul îi pare, sau îi poate părea foarte uşor , nimic altceva decât o altă mişcare religioasă, de o mai mare amploare. Nicăieri în istorie nu a mai existat ceva care să schimbe radical viaţa omului, să îl poată întoarce din pragul sinuciderii, să schimbe o viaţă imorală şi lipsită de scrupule – Cuvântul lui Dumnezeu, Dumnezeu, Isus Hristos a fost şi va fi singura soluţie pentru împlinirea unor nevoi ca moralitatea, transcendenţa, ordinea, pacea , şi în ultimă trăirea alături de Dumnezeu în veşnicie, care se pot obţine doar prin pocăinţă şi credinţă în jertfa lui Isus.

Creştinismul si curentele artistice

De când s-a despărţit omul de Dumnezeu prin păcat, el a încercat atât în mod conştient, cât şi în mod inconştient sa îşi ridice condiţia intelectuala şi spirituală prin arta – literatura, muzica ş.a.m.d. Dorinţa de frumos şi bine este în om datorită lui Dumnezeu. Astfel, omul a luat ceea ce a putut găsi mai nobil, sau mai măreţ – din punctul lui de vedere, asta e o variabilă care a luat diferite valori de-a lungul cursului istoriei – şi a redat în artă, idealizând, sau chiar idolatrizând anumite valori. Dar, prin artă, omul nu s-a putut niciodată împlini cu adevărat – împlinirea în artă era un stadiu absolut, o utopie, din a cărei speranţă artistul îşi trăia(eşte) viaţa. Dovadă stau mulţimea curentelor artistice şi succesiunea lor prin contradicţie, împotrivire. Dacă ar fi fost un curent artistic care să umple golul spiritual din om, acela ar fi fost ultimul. Fără îndoială, artiştii, geniile, au fost oameni superiori intelectual, care au văzut lucrurile cu totul altfel decât masele, şi arta exprimă foarte bine anumite trăiri umane, dar ei nu s-au împlinit.

Fiecare mare curent artistic (îndeosebi literar, pe literatură pun accentul) , la baza lui ideologic-estetică (care îşi are rădăcinile în spiritual) exprimă o năzuinţă, sete, necesitate transcedentală profundă a omului la care are răspuns Dumnezeu. Omul mântuit, creştinul autentic a găsit împlinirea la aceste nevoi profunde. Nu declar că creştinismul este o medie între curentele artistice, ci doar că Dumnezeu oferă creştinului ceea ce a căutat în mod inconştient şi încă caută chiar, arta. (implicit toate variaţiunile ei, cum ar fi variantele ei moderne, unele din ele sub-umane).

Greşeala umanismului

Umanismul este predat în şcoli ca fiind o ideologie de importanţă imensă în istoria omenirii, fiind ceea ce a trezit omul la realitate, ceea ce i-a antrenat gândirea spre starea lui socială şi morală, determinându-l să se ridice, totul culminând cu renaşterea. Cu alte cuvinte, ceva perfect benefic pentru om. Totuşi, umanismul are erori grave care au avut un rol în generarea haosului postmodernist de azi. Tratez umanismul atât ca pe o ideologie, cât şi ca pe un curent artistic (îndeosebi literar).

Definiţia. Umanismul este o poziţie filosofică, o ideologie, un fel de a gândi care pune omul în centrul a orice. Umanismul vizează ridicarea stării intelectuale şi morale a omului prin propriile lui forţe.

În primul rând, este o contradicţie logică şi spirituală în umanism. El susţine moralitatea, tangibilă prin propriile forţări ale omului şi nimic mai mult. Moralitatea nu are nici un sens, nu are nici o bază, este relativă în cel mai grav sens al cuvântului fără existenţa lui Dumnezeu. Fără raportarea la un set de valori impuse de Dumnezeu, moralitatea nu are nici un reper. Citez din 2 Timotei 3:5 “Având doar o formă de evlavie dar tăgăduindu-i puterea”. Umanismul susţine că moralitatea e un lucru bun, dar neagă originea ei primară – binele este de la Dumnezeu. În ceea ce priveşte cunoaşterea, omul nu poate cunoaşte mai mult decât i-a dat Dumnezeu, deci atingerea unei cunoştinţe absolute este imposibilă prin propriile forţe.

O altă greşeală a umanismului, implicată de negarea divinităţii, în mod evident este poziţia centrală a omului în orice. Biblia declară în Ieremia 17:5 ” Aşa vorbeşte Domnul: blestemat să fie omul care se încrede în om, care se sprijineşte pe un muritor şi îşi abate inima de la Domnul”. Omul are o natură decăzută şi este imposibil pentru el să se ridice singur – este ca şi cum ai încerca să te ridici dintr-o groapă trăgându-te de păr. Omul este într-un sistem închis, supus entropiei, degradării continue, şi încrezându-se în el se încrede în ceva ce va muri.

Succesul umanismului, şi binele care l-a făcut (într-adevăr, umanismul a avut şi un efect pozitiv) nu s-a datorat principiilor care ţin de puterea omului, ci de promovarea moralităţii (la început) . Literatura umanistă a avut un efect moralizator. În acest sens, includ iluminismul ca pe o urmare logică a umanismului, şi astfel, însuşindu-i greşelile.

Cusurul sistemului s-a dovedit – apariţia ateismului, şi în zilele noastre a relativismului moral pe care îl trăim. Contradicţia umanistă – dorinţa de a căuta moralitatea şi binele în contrast cu negarea divinităţii care a impiedicat acest proces stă ca dovadă clară a existenţei lui Dumnezeu. Mândria, greşeala umanistă a adus şi aduce oameni la cădere. Orice dorinţă interioară după bine în om este de origine divină.