Blocurile noastre

Avem Patrimoniu naţional, aur, monede, tablouri, cloşca cu puii de aur, deosebit sunt importante pentru istoria şi individualitatea noastră culturală, şi întotdeauna vor arăta ceva despre noi . Dar, fraţi români, dacă ne uităm în jurul nostru, în orice oraş am fi, vedem, blocuri! Ele arată cine suntem! (acum, în vremea noastră)

Şi avem un stil fain de blocuri. Toate culorile între maro şi galben ocru spălăcit. Moştenire de la blocul politic din est în care ne-am mutat amus ceva timp (care cică o picat! bine-ar fi!) - blocurile aceste’ de beton (sau cine ştie…ele’s oricum baza materială!) , un bloc istoric (care, din nefericire nu s-a dărâmat în 90′ , bine ni l-au făcut, solid ) , bloculeţe sociale - întovărăşiţi, fost-întovărăşiţi, neoîntovărăşiţi, ne-întovărăşiţi, de toate, nu poţi trage o linie clară, asta-i moştenirea de la blocul politic - spirituală, naţională, afectivă, materială.

Sunt patrimoniu naţional-social - încă, - (alea de beton), deoarece începem să ne schimbăm -dacă ne schimbăm, ele nu vor mai însemna pentru noi mai mult decât amintirea a ceea ce a fost cândva .Începem de la blocurile de beton, le punem termopane, mai dăm jos un perete de rezistenţă, lărgim balconul, camera mare, poate chiar le unim, băgăm un polistiren, mai dăm cu un dispersit, construim un ANL sau ceva bloc mai şmecher , neh, tot români traumatizaţi suntem, mult ne-a ţine să schimbăm de tot blocul! (deocamdata schimbăm doar scara blocului, şi urmează blocul politic - intrăm în UE…ueeee şi începe o nouă epocă pentru noi !Un nou bloc în istorie! Şi, noi bloculeţe sociale. Monstruoşi paralelipipezi! Sunt la fel de răi amândoi, şi cel din vest şi cel din est.

Soarta ţării noastre este decisă de blocul unde locuim…blocul în care locuim ne împarte istoria (în blocuri istorice), ne împarte şi schimbă societatea (în bloculeţe sociale), şi, concomitent cu acestea apar lucrurile pe care putem pune mâna - blocurile astea de beton.

Infrastructura asta estică o să rămână pentru muuultă vreme (istoric,naţional,afectiv,spiritual etc) , în inimile noastre de români, şi chiar când o să o schimbăm, o să o schimbăm pentru un mormânt văruit şi parfumat, infrastructura vestică! O să ajungă românul să facă ce a vrut să facă atunci când era în vechiu’ bloc, ăla estic: să mănânce, să se distreze şi să…..cam atât. Totuşi ne lăsăm târâţi de iluzia că paralelipipedul vestic, scund şi dolofan, îndopat cu o “libertate” toxică va fi mai bun ca paralelipipedul în curs de dărâmare din est, slăbuţ şi mai mare de înălţime.

Ne înşelăm. Va fi cel puţin la fel de rău, doar că vom fi îndopaţi şi stupefiaţi cu bani, ajungând ca un animal bolnav şi gras, gata de tăiat. Mai bine rămânem în stradă decât într-unul din blocurile astea două…

Domnul să ne ierte dacă ne-am pus nădejdea în UE vreunul din noi, că ne va merge mai bine.Şi, extinzând ideea, să ne ierte dacă ne-am pus nădejdea în orice, sau oricine altceva în afară de El.

De Crăciun

Nu vă urez un Crăciun fericit. Încă.

În schimb, doresc ca toţi să adoptăm o atitudine corectă faţă de Crăciun. Să ne bucurăm căci Isus s-a născut şi că ne poate ierta tot păcatul nostru. Sau să ne întristăm şi să plângem dacă nu am trăit la înălţimea chemării Lui. În final, să ne pocăim. Asta-mi e dorinţa pentru noi toţi.

Să fiţi fericiţi alături de Isus. Şi nu doar de Crăciun. Să fie condiţia noastră permanentă. Doamne cercetează-ne. Amin.

Minte de copil

Am văzut mintea unui copil ce fircăleşte.

În deplinătatea neştiinţei vidului de cunoaştere

Când încă nevinovate saltă-n spirale

În adieri uşoare ce ascund în prelungire,

Tăinuite-n zidul neştiinţei, smerenie!

Vise de viaţă sfântă, dragostea primă…

Ordine, exigenţă, echilibru - Clasic,Clasicism şi Creştinism

Clasicismul unul din primele curente artistice din istoria omenirii. Nu ne vom ocupa de clasicism ca şi curent, datorită nuanţării lui, ci de bază, de esenţă, de clasic, ideea de clasic şi specificul ei pe care s-a dezvoltat clasicismul.

În primul rând, etimologia: “Clasic” este derivat din latină “classicus” care este un adjectiv format de la substantivul “classis” (clasă, subîmpărţire). În limba latină, îi desemna pe cetăţenii aparţinând primei clase sociale.

“Ideea de clasic presupune deci, încă de la bun început, conformitatea faţă de cele mai rafinate exigenţe ale gustului unui anumit public, ales şi restrâns, prin excelenţă aristocratic ” (G.Călinescu,Tudor Vianu,Adrian Marino, M. Călinescu - Clasicism,Baroc,Romantism, Cluj 1971, pg 24) .

“Un clasic este în toate privinţele un exemplu de puritate” (pg 25)

Folosesc citate din critica literară, având în vedere faptul că literatura, ca artă, reprezintă cu fidelitate fiecare mare curent.

Clasicul este o ideologie post-umanistă. Dacă umanismul a promovat moralitatea şi intelectul, clasicul este un rezultat direct a intervenţiei umanismului în istorie. Aşa cum reiese din citatele de mai sus, clasicul a căutat idealuri nobile. Uitându-se în spate, în istorie, omul a văzut că oarecum omenirea a căzut şi apelează la vechile modele greco-romane. De asemenea clasicul manifestă o atracţie faţă de tot ceea ce e permanent, spre transcendent, tangibil, evident prin moralitate, intelect, eroism. Aşa se explică tipul eroilor clasici - cu o geometrie psihologică simetrică, ordonată, fără extreme, fiind întotdeauna exemplare de sânge nobil, regal, personaje predispuse parcă la acte mari, care să schimbe lumea şi să o lege de etern. Această ordine asociază clasicului o stabilitate intelectuală deosebită - omenirea era în căutare de certitudini clare, de invariante, de modele, tipare, dupa “lumina” umanistă. Goethe declară: ” Eu numesc clasic tot ce e sănătos “( notat de Johann Peter Eckermann, partea a 2-a, joi , 2 aprilie 1829). Din acest citat se observă atitudinea clasicilor faţă de ceea ce promovau ei.

Tot ce am prezentat până acum sună nobil şi frumos, dar clasicul nu e creştin. Oricât de moral, demn, intelectual sună clasicul, el nu a îndeplinit nevoia omului după perfecţiune, moralitate, sănătate mintală şi spirituală.

Adrian Marino stabileşte în aceeaşi carte citată mai sus o definiţie a clasicului, prezentându-l din 5 puncte de vedere, ca 5 entităţi intelectuale/spirituale: Clasicul este o categorie spirituală, un stil, o doctrină estetică, o structură estetico-literară, toate proiectate pe un fundal istoric (pg 96, passim).

Ne ocupăm de aspectul spiritual al clasicismului, din moment ce dintre material, intelectual şi spiritual, spiritualul este cel mai profund, şi din el decurg atât stilul, cât şi doctrina estetică ş.a.m.d, iar fundalul istoric a fost prezentat ca idee la început. Aspecte spirituale clasice:

“Predilecţia pentru aspectele universale şi permanente ale existenţei”

“Tendinţa de abolire şi transcendere a istoriei”

“Clasicul constituie, oriunde şi oricând în timp şi spaţiu reperul fix, stabil, termenul esenţial de referinţă”

Având date aspectele spirituale specifice clasicului, care nu au atinse niciodata ” Predilecţia pentru “, ” Tendinţa “, să ne uităm la ce are de oferit Dumnezeu credinciosului autentic.

În primul rând, tendinţa clasicilor de a vedea totul printr-un filtru al eternităţii este un lucru oferit omului mântuit. După ce a fost salvat din păcat, omul nu se mai uită la această lume prin filtrul egoist şi mediocru al firii pământeşti, ci se uită prin credinţă la lumea aceasta din perspectiva lui Dumnezeu, înţelege scopurile, felul de a lucra a lui Dumnezeu - nu neapărat la nivel intelectual, ci la un nivel superior raţiunii. Tendinţa clasicului spre aşa ceva nu e rea, dar felul în care e abordată o face să fie ineficientă, imposibil de aplicat - Isus este singura cale omul nu se poate ridica singur, demnă doar de studiat ca fenomen istorico-artistico-cultural.

În al doilea rând, tendinţa pentru transcenderea istoriei. Probabil că clasicii au încercat să privească istoria ca pe un fenomen divin, şi să facă diferite asociaţii în acest fel. Dumnezeu oferă credinciosului perspectiva asupra istoriei şi discernământul să vadă voia adevărată şi mâna lui Dumnezeu în istorie - Romani 1:20-21 ” În adevăr, însuşirile nevăzute ale Lui, puterea Lui veşnică şi dumnezeirea Lui, se văd lămurit, dela facerea lumii, când te uiţi cu băgare de seamă la ele în lucrurile făcute de El “. Cuvântul lui Dumnezeu a fost, este şi va fi singurul fel în care cineva va ajunge la o perspectivă sănătoasă asupra lumii - prin schimbarea vieţii, prin credinţă Efeseni 2:8-9 ” Căci prin har aţi fost mântuiţi, prin credinţă. Şi aceasta nu vine dela voi; ci este darul lui Dumnezeu. Nu prin fapte, ca să nu se laude nimeni “.

Al treilea citat. Cum poate să fie ceva care nu a fost atins niciodată, nişte idealuri rămase la nivelul de dorinţe stabil, de referinţă? Când nimeni nu a atins vreodată aşteptările aduse de clasic - cum poate declara cineva că este un punct de referinţă? (spiritual vorbind). Isus este Adevărul. Într-o lume a ideologiilor, a ciudăţeniilor, a relativismului, creştinul autentic îşi ştie scopul, poziţia, şi are o bază puternică în Isus care nu este dată de o îndoctrinare agresivă, sau convingeri intelectuale fundamentaliste, ci de lucrarea Duhul Sfânt a lui Dumnezeu - siguranţa mântuirii, şi credinţa - Evrei 11:1″Şi credinţa este o încredere neclintită în lucrurile nădăjduite, o puternică încredinţare despre lucrurile care nu se văd “. Pentru omul care trăieşte în neştiinţa lui Dumnezeu - nu la nivel intelectual, unde 90+% din români care declară că ştiu de Dumnezeu - ci la nivel spiritual, creştinismul îi pare, sau îi poate părea foarte uşor , nimic altceva decât o altă mişcare religioasă, de o mai mare amploare. Nicăieri în istorie nu a mai existat ceva care să schimbe radical viaţa omului, să îl poată întoarce din pragul sinuciderii, să schimbe o viaţă imorală şi lipsită de scrupule - Cuvântul lui Dumnezeu, Dumnezeu, Isus Hristos a fost şi va fi singura soluţie pentru împlinirea unor nevoi ca moralitatea, transcendenţa, ordinea, pacea , şi în ultimă trăirea alături de Dumnezeu în veşnicie, care se pot obţine doar prin pocăinţă şi credinţă în jertfa lui Isus.

Creştinismul si curentele artistice

De când s-a despărţit omul de Dumnezeu prin păcat, el a încercat atât în mod conştient, cât şi în mod inconştient sa îşi ridice condiţia intelectuala şi spirituală prin arta - literatura, muzica ş.a.m.d. Dorinţa de frumos şi bine este în om datorită lui Dumnezeu. Astfel, omul a luat ceea ce a putut găsi mai nobil, sau mai măreţ - din punctul lui de vedere, asta e o variabilă care a luat diferite valori de-a lungul cursului istoriei - şi a redat în artă, idealizând, sau chiar idolatrizând anumite valori. Dar, prin artă, omul nu s-a putut niciodată împlini cu adevărat - împlinirea în artă era un stadiu absolut, o utopie, din a cărei speranţă artistul îşi trăia(eşte) viaţa. Dovadă stau mulţimea curentelor artistice şi succesiunea lor prin contradicţie, împotrivire. Dacă ar fi fost un curent artistic care să umple golul spiritual din om, acela ar fi fost ultimul. Fără îndoială, artiştii, geniile, au fost oameni superiori intelectual, care au văzut lucrurile cu totul altfel decât masele, şi arta exprimă foarte bine anumite trăiri umane, dar ei nu s-au împlinit.

Fiecare mare curent artistic (îndeosebi literar, pe literatură pun accentul) , la baza lui ideologic-estetică (care îşi are rădăcinile în spiritual) exprimă o năzuinţă, sete, necesitate transcedentală profundă a omului la care are răspuns Dumnezeu. Omul mântuit, creştinul autentic a găsit împlinirea la aceste nevoi profunde. Nu declar că creştinismul este o medie între curentele artistice, ci doar că Dumnezeu oferă creştinului ceea ce a căutat în mod inconştient şi încă caută chiar, arta. (implicit toate variaţiunile ei, cum ar fi variantele ei moderne, unele din ele sub-umane).

Greşeala umanismului

Umanismul este predat în şcoli ca fiind o ideologie de importanţă imensă în istoria omenirii, fiind ceea ce a trezit omul la realitate, ceea ce i-a antrenat gândirea spre starea lui socială şi morală, determinându-l să se ridice, totul culminând cu renaşterea. Cu alte cuvinte, ceva perfect benefic pentru om. Totuşi, umanismul are erori grave care au avut un rol în generarea haosului postmodernist de azi. Tratez umanismul atât ca pe o ideologie, cât şi ca pe un curent artistic (îndeosebi literar).

Definiţia. Umanismul este o poziţie filosofică, o ideologie, un fel de a gândi care pune omul în centrul a orice. Umanismul vizează ridicarea stării intelectuale şi morale a omului prin propriile lui forţe.

În primul rând, este o contradicţie logică şi spirituală în umanism. El susţine moralitatea, tangibilă prin propriile forţări ale omului şi nimic mai mult. Moralitatea nu are nici un sens, nu are nici o bază, este relativă în cel mai grav sens al cuvântului fără existenţa lui Dumnezeu. Fără raportarea la un set de valori impuse de Dumnezeu, moralitatea nu are nici un reper. Citez din 2 Timotei 3:5 “Având doar o formă de evlavie dar tăgăduindu-i puterea”. Umanismul susţine că moralitatea e un lucru bun, dar neagă originea ei primară - binele este de la Dumnezeu. În ceea ce priveşte cunoaşterea, omul nu poate cunoaşte mai mult decât i-a dat Dumnezeu, deci atingerea unei cunoştinţe absolute este imposibilă prin propriile forţe.

O altă greşeală a umanismului, implicată de negarea divinităţii, în mod evident este poziţia centrală a omului în orice. Biblia declară în Ieremia 17:5 ” Aşa vorbeşte Domnul: blestemat să fie omul care se încrede în om, care se sprijineşte pe un muritor şi îşi abate inima de la Domnul”. Omul are o natură decăzută şi este imposibil pentru el să se ridice singur - este ca şi cum ai încerca să te ridici dintr-o groapă trăgându-te de păr. Omul este într-un sistem închis, supus entropiei, degradării continue, şi încrezându-se în el se încrede în ceva ce va muri.

Succesul umanismului, şi binele care l-a făcut (într-adevăr, umanismul a avut şi un efect pozitiv) nu s-a datorat principiilor care ţin de puterea omului, ci de promovarea moralităţii (la început) . Literatura umanistă a avut un efect moralizator. În acest sens, includ iluminismul ca pe o urmare logică a umanismului, şi astfel, însuşindu-i greşelile.

Cusurul sistemului s-a dovedit - apariţia ateismului, şi în zilele noastre a relativismului moral pe care îl trăim. Contradicţia umanistă - dorinţa de a căuta moralitatea şi binele în contrast cu negarea divinităţii care a impiedicat acest proces stă ca dovadă clară a existenţei lui Dumnezeu. Mândria, greşeala umanistă a adus şi aduce oameni la cădere. Orice dorinţă interioară după bine în om este de origine divină.

Fiţele.

Un termen ultra-folosit [implicit cu sens relativ] pentru a caracteriza anumite persoane este fiţa. Totuşi, ce sunt fiţele? De unde vin?

Încerc sa trasez pe o linie generală, scripturală. Fiţele sunt atitudini, acţiuni, gesturi, vorbe, relaţii păcătoase, [ aproape tot timpul ostentative ] legate de imaginea socială în proprii ochii şi în ochii celorlalţi. Simplu, nu? Oricine caută promovarea socială pe baza mândriei are fiţe…. mai des, mai rar….fiţele îşi au originea în firea pământească, pe care toţi o avem..deci..

Toţi avem fiţe mai des sau mai rar.Doamne ajută-ne să ne pocăim mai mult şi să ne lăsăm conduşi de Duhul Sfânt.

I love you! 8-}

Fiind fost la mare ultima săptămână, am trecut pe lângă o mulţime de buticuri din staţiunea de pe malul mării X. Personal, am remarcat un spirit de disperare care stă în spatele tuturor micilor activităţi comerciale, o disperare de ordin primitiv, necesară, instituită de capitalism. (am văzut un domn, care cică era patron la 3 hoteluri, şi vindea în persoană porumb copt pe marginea trotuarului. ) Ceea ce mi-a dat de gândit a fost o jucărie (mai exact un căţel de pluş) pe care l-am auzit trecând pe lângă un butic, râzând convulsiv, aproape malefic şi zicând cu o voce de prunc mic “I LOVE YOU!! “. M-am gândit atunci la superficialitatea cu care este tratată dragostea de societate. Dragostea a devenit ceva atât de mediatizat, banalizat şi desconsiderat în ziua de azi, încât a fost redusă la nivel de carnalitate….unde este dragostea din 1 Corinteni 13:4-8 ? În orice caz, dragostea promovată de societate (sau orice ar fi promovat sub numele dragostei) nu urăşte răul, nu are răbdare şi este caracterizată de o efemeritate grosolană. Dacă adevărata Dragoste ar fi promovată în societate, ar trebui reconstruită lumea, şi redefinit setul de valori insuflat fiecărui cetăţean.

Îndemnul meu pentru mine şi voi toţi cei născuţi din nou în Duhul Sfânt e să rămâneţi în perimetrii Dragostei Divine a lui Isus, şi prin Duhul Sfânt să vă iubiţi unii pe alţii, şi pe cei din lume. Dacă eşti doar religios, sau nepăsător, ateu sau oricum dar nenăscut din nou, te invit să vii la Isus, să guşti din Dragostea Lui, ca apoi să creşti în Harul Lui. Nu ai nimic de pierdut

Domnul să ne ajute pe toţi să fim raţionali duhovniceşte, plini de credinţă în acelaşi timp şi aprinşi de focul dragostei lui Isus!

PS: După câteva zile, râsetul jucăriei semăna mai mult cu un tuset tuberculotic terminal.

P PS: Pe tren spre Oradea, am avut ocazia să cumpăr cu 3 lei astfel de generator de ” I love you”. [deşi nu l-am luat. dacă l-aş fi luat, aş fi avut asigurarea tâmpită că cineva încă mă iubeşte - cel puţin până nu se consumă bateria şi începe totul să sune ca onomatopeele specifice unei boli terminale].

100% natural

O strategie destul de nouă folosită pentru promovarea produselor care efectiv ne sunt băgate pe gât este etichetarea cu “Natural”. “Natural, natural, natural” , mi se pare deja că a intrat în câmpul penibilului. Aud (şi văd) la televizor o reclamă la smântână (danone ?) în care vorbeşte un bunic nepotului său cu un accent ţărănesc forţat, în timp ce cu o măiestrie actorială taie o pâine (pită) mare (evident home-made, făcută pe vatră) , zugrăvind astfel portretul ţăranului român autentic, “şi să ştii că tot şe avem noi îi de la natură “. Aici e ruptura. Aici intervine penibilul. Aici se vede disperarea omului, care a auzit cât-de-cât despre conspiraţia care stă în spatele sistemului de îndopare cu mâncare românesc, şi face orice pentru a scăpa din acest infern al artificialului. Dar această disperare este aplicabilă doar orăşeanului modern, nu autenticului ţăran. Aici, după părerea mea, în această ruptură, este o doză imensă de…..penibil? grotesc? . În fine, cumpărăm suc de căpşuni “100% natural” în a cărui componenţă e 5% suc de căpşuni. Cumpărăm lapte “natural” din care s-a scos 50% din grăsime. Cumpărăm brânză “naturală” care nu are gust de brânză, ci de cauciuc topit.

Evident, mijlocul de ieşire din acest impas - nu doar cel legat de ceea ce băgăm în noi, ci orice care e legat de conspiraţiile, şi răul administrat maselor de cei care conduc masele pe toate planurile (sanitar, economic, spiritual, etc) - ar fi ca noi cu toţii să ne deschidem ochii şi să cerem adevărul - cel infailibil, al cărui motivaţie este Adevărul. Dar, masele sunt prea cufundate într-o nepăsare tragică ( atât de tragică încât unii oameni sunt nişte “zombi” sociali -singurele lor funcţii active aproape fiind cele vegetative ) . Atât timp cât Cuvântul lui Dumnezeu este neglijat, şi motivaţia a orice este lăcomia, mândria, invidia, societatea va merge în jos din toate punctele de vedere ( probabil exceptând economicul, lăcomia uneori îşi atinge scopurile) .

Deşteaptă-te române!

Condiţia, responsabilităţile creştinului într-o lume păcătoasă

Text de bază: Daniel 1:3-13, 3:12-19, 3:28-29 Daniel 1 Daniel 3

Cartea Daniel prezintă experienţele alături de Dumnezeu ale lui Daniel, Hanania, Mişael şi Azaria. Exilaţi din Iuda, au hotărât să păstreze relaţia cu Dumnezeu în mijlocul lumii idolatre a babilonienilor. Situaţia lor seamănă foarte mult cu cea a creştinului de azi, iar comportamentul lor este un exemplu pentru fiecare dintre noi. Şi putem vedea că mărturia pocăiţilor a ajuns mai jos de pământ. De ce? Deoarece creştinul modern nu mai ştie ce are de făcut. Nu mai ştie îndatoririle lui în viaţa de credinţă. Cuvântul rămâne scăparea creştinului din confuzie spirituală.

1. Trebuie să luăm hotărâri sfinte

Primul lucru pe care îl are de făcut credinciosul este să ia hotărâri sfinte. În versetele 1:3-5 observăm condiţia specială a copiilor lui Israel, care este şi condiţia noastră, a celor întorşi la Domnul. Isus ne-a mântuit şi ne-a dat un potenţial imens de slujire, dar lumea încearcă să ne folosească în avantajul ei. Nu doar atât ci în versetul 1:7 vedem că lumea încearcă să ne dezrădăcineze spiritual, cu alte cuvinte să ne facă să uităm cine suntem. Pentru a lua hotărâri sfinte, trebuie să ne păstrăm mintea curată, prin Cuvântul lui Dumnezeu. În versetul 1:8 ne este arătat în ce constă a lua hotărâri sfinte. Cu mintea curată, înnoită prin sângele lui Hristos, trebuie să ne păstrăm departe de păcat. Aceasta e cea mai mare hotărâre care trebuie luată de fiecare dintre noi în parte. Restul hotărârilor sfinte care trebuie să le luăm sunt ancorate în desprinderea noastră de păcat. În versetul 1:9 Cuvântul ne arată că un om care a decis să îl urmeze pe Dumnezeul lui nu poate să fie decât binecuvântat. Binecuvântarea nu este neapărat materială. În Matei 6 Dumnezeu promite credinciosului că va avea ce mânca şi ce îmbrăca - nimic mai mult. Binecuvântarea de care se bucură credinciosul în schimb este de ordin spiritual - pacea şi prezenţa lui Dumnezeu în viaţa unui om, precum şi premisiunea vieţii veşnice este cea mai mare binecuvântare.

2.Trebuie să ne păstrăm credinţa

Odată ce viaţa ne-a fost curăţită prin sângele lui Isus de la Calvar şi am hotărât să trăim o viaţă de sfinţenie în ascultare de El, următorul pas este să ne păstrăm credinţa pe care am primit-o. Păstrarea credinţei se face doar prin creşterea ei, iar credinţa nu poate să crească decât umblând în faptele credinţei. Unul din faptele credinţei este chiar luarea de hotărâri sfinte, deoarecere fiecare păcat duce la scăderea credinţei. Orice faptă făcută la imboldul Duhului Sfânt duce la întărirea în credinţă. Societatea în care trăim este umanistă, încercând să cultive în fiecare din noi mândria şi ideea că suntem de sine stătători, puterea noastră fiind cea care ne ajută să ne atingem scopurile, cu alte cuvinte caută să ne distrugă credinţa! Fraţilor întăriţi-vă credinţa umblând în neprihănire şi în faptele neprihănirii!

3. Trebuie să ne mărturisim credinţa

Dacă ne-am hotărât să umblăm în neprihănire şi ne-am păstrat credinţa umblând în faptele ei, una din cele mai importante îndatoriri ale noastre este să mărturisim credinţa noastră înaintea oamenilor. Şi vedem că lumea în care trăim ne-a captivat atât de mult cu nimicurile ei, încât creştinii vorbesc cu oamenii din lume - vecini, colegi la şcoală sau la locul de muncă - de orice în afară de credinţă. Versetele 3:12-19 arată o situaţie pe care ne va aştepta probabil şi pe noi în viitor. Cei trei prin credinţă hotărăsc să se lipească de Dumnezeu. Lumea încearcă să ne întoarcă de la hotărârile sfinte ” Înadins oare, Şadrac, Meşac şi Abed-Nego nu slujiţi voi dumnezeilor mei ” Cine nu mărturiseşte credinţa lui poate să şi-o piardă. Dacă cei 3 s-ar fi lepădat de Dumnezeu şi s-ar fi închinat idolului lui Nebucadneţar, probabil că ar fi căzut de la credinţă. Deci un rol al mărturisirii credinţei este chiar păstrarea credinţei. Versetele 3:28-29 arată al doilea rol al mărturisirii credinţei. După ce au fost salvaţi prin intervenţia lui Dumnezeu de la moarte, Nebucadneţar, împăratul, afirmă oficial, într-un stat idolatru că Domnul este Dumnezeu! Câştigarea celor credincioşi este al doilea rol important al mărturisirii credinţei. Fraţilor, cred că este timpul să ne pocăim şi să începem să-l mărturisim pe Isus în faţa oamenilor, deoarece dacă nu Îl mărturisim acum, s-ar putea să ne lepădăm de El în vremurile de prigoană şi să ne pierdem credinţa.

Concluzie

Fraţilor, Cuvântul Domnului ne arată clar ce trebuie să facem în calitate de copii ai lui Dumnezeu. Dacă nu luăm hotărârea să Îl urmăm pe Dumnezeu, prin credinţa pe care am primit-o la Calvar, vom pierde credinţa. Daca nu ne păstrăm credinţa umblând în faptele ei nu vom avea puterea să mărturisim în Cine credem. Dacă nu ne mărturisim credinţa în faţa oamenilor s-ar putea într-o zi să ne-o pierdem, lepădându-ne. Sau s-ar putea ca din cauza noastră suflete să nu ajungă la cunoştinţa Adevărului. Este timpul să ne pocăim şi să ne amintim cine suntem şi ce avem de făcut.

Pace vouă.